Posts Tagged ‘amuzant’

Joc de chinuit mintea

9 Ianuarie 2009

Aveti ceva timp liber si nu stiti cum sa-l umpleti? Ce ziceti de un joculet?

Este creatia unei minti cretze si ingenioase, minte pe care-ti vine s-o feliciti si s-o trimiti la origini in acelasi timp. Uneori. Uneori te amuzi ca a fost asa simplu.

Tot scopul joculetului este sa treci la nivelul urmator, si la urmatorul, si la urmatorul, avind 200 de niveluri pina acum. Iar eu am ajuns ieri la nivelul 99 si inca tot acolo sunt. Daca treceti nu-mi spuneti cum… sau… dati-mi si mie un indiciu, ca mor aici. Am creierii pe bigudiuri si tot nu-mi dau seama.

A, si primul nivel are o sageata si un buton, sageata iti arata butonul si scrie apasa pe buton. Asa ajungi la nivelul 2. Nu va ingrijorati, devin mai grele pe masura ce joci. E grozav jocul. 🙂

http://www.levelgame.net/

Anunțuri

Trasaturi de familie

9 Septembrie 2008

Stateam si ma gindeam acum, de dimineata, citind un mail de la verisoara mea Sandra, ca intr-adevar parem a avea o trasatura comuna – amindoua suntem cu capul in nori de obicei si nu ne aducem aminte sa privim si in jos ocazional (sau in jur), pentru a vedea pe unde mergem. Eu, bunaoara, n-am apucat sa fac mai mult de 10 pasi in Roma cand am plecat in luna de miere, ca mi-am si scrintit un picior (superficial, nu va faceti griji) iesind din gara.

Nu vreau sa ma fac de ris povestind faze ramase celebre in familie, cu mine accidentind grav un stilp metalic ce a vibrat prelung si zgomotos dupa ce am intrat cu capul in el, sau busitura frontala intre mine, alergind fara sa ma uit, si un zid nevinovat, parte a unui bloc de locuinte, care stationa. Sunt multe astfel de exemple minore si nu sunt toate atit de vechi incit sa pot spune ca eram mica si neatenta. Poate ca am invatat sa nu mai alerg privind inapoi, sau sa ma uit si pe jos cand merg pe strada pierduta in ginduri, dar cand sunt intr-un loc nou si interesant ratiunea (ce seamana mult cu vocea mamei care-mi tot repeta asta cand eram mica) care spune „uite-te pe unde mergi!” este total ignorata de creierul meu exaltat de tot ceea ce vede. Umf a invatat in acele cazuri sa stea aproape de mine, ca atunci cand sunt pe linga o bordura, un stilp, un zid, o usa, sa poata interveni in timp util 🙂

Ei bine, cum spuneam mai sus, nu-s singura din familie. Vara-mea tocmai imi scrie ca i-a cazut o bariera in cap. Mai nasol decit o glezna scrintita, sunt de acord. Dar ea e mult mai priceputa la accidente decit mine. Are experienta mai multa si a avut si un pic mai mult timp. Mai dati-mi si mie doi ani, ca poate reusesc sa o egalez! Trebuie sa aflu cate glezne scrintite si picioare rupte a avut. A cazut si-ntr-un canal, mergand linistita pe strada, mai de mult, dar si eu eram cat pe ce vineri in Bucuresti… Sunt sanse!

Cu o alta verisoara, Rodica, impartasesc o alta trasatura comuna. Cum sa va explic…? In capul nostru se petrece mult mai mult decit lasam sa se vada, asa ca uneori uamenii nu ne intelege domle! De pilda eram in autocar in sicilia cand am auzit un sunet ciudat, repetitiv, infundat, si l-am intrebat pe umf daca aude si el sunetul.

Care sunet? Asta, uite! Aaa? Asta, nu auzi? Ca un pitic care da cu ciocanul!

Din privirea lui intrebatoare mi-am dat seama ca tot n-a priceput. Of, cat trebuie sa le explici unora! Am incercat din nou:

Ca un telefon care vrea sa-ti spuna ceva si tu nu-l asculti.

Se uita in continuare la mine. Eu deja epuizasem cele mai bune variante de explicat si nu stiam in ce alt fel sa il familiarizez cu sunetul pe care trebuia sa-l auda, daca asculta cu atentie, asa ca am tacut, cu un oftat. Era foarte incet oricum, ca si cum ori piticul, ori telefonul, erau intr-un rucsac, intre haine. N-avea rost sa-i mai explic.

Voi stiti de ce pitic vorbesc, nu? Ala care dadea cu ciocanul la mine in laptop. Dorel, care repara sinele de tramvai care trec pe sub tastatura mea. Era un gand oarecum reconfortant ca piticul, personaj familiar, a venit cu noi in croaziera, dar in acelasi timp cumva dubios: ce motiv avea piticul de se tot tinea dupa mine? Umf n-a inteles nimic, oricum, si 5 minute mai tirziu, cand telefonul incetase de mult sa mai bipaie ca si cum avea un mesaj neverificat, mi-am dat si eu seama cum ar fi putut suna explicatia mea unui om normal care nu stia ce legaturi se fac in capul meu. Si m-a bufnit risul. Asa de tare si cu atita pofta ca presupun ca umf se intreba ce imi pusesem in sucul de portocale de dimineata? Mai ales dupa ce mai devreme ii zisesem de pitici care dau cu ciocanul.

Joi am iesit la prinz si m-am intilnit cu mama, asa ca am mers la o terasa si ne-am luat amindoua ceva de mincat. La un moment dat, dupa ce comandasem si don’soara ne adusese bauturile, imi amintesc eu ca in meniu era si limonada si o intreb pe don’soara „limonada aveti?„. Da, zice ea ridicand carnetelul sa noteze. „Multumesc, verificam!” zic eu si ma intorc inapoi la paharul meu cu apa plata. Atit chelnerita cat si mama ramin blocate, uitandu-se la mine, numai ca mie mi se paruse perfect logic sa verific, desi n-aveam de gand sa comand. Nu de alta, dar cu doua seri inainte intentionasem sa comand limonada intr-un alt local si, desi era in meniu, nu aveau. Daca imi mai vine pofta de limonada, nu e bine sa stiu unde gasesc? Acesta, desigur, era firul gandurilor mele, perfect necunoscut chelneritei care inca ma privea nelamurita 3 secunde mai tirziu. Asa ca i-am explicat, sa priceapa si ea ce voiam: sa stiu unde sa vin data viitoare cand vreau o limonada! A plecat, dar cele 3 secunde au fost priceless 😀

Ceea ce-mi aduce aminte de una din micile intimplari amuzante povestite de verisoara Rodica, pomenita mai sus. Cobora intr-o dimineata din bloc, sa plece la serviciu, si trece pe la magazinul de linga scara sa-si ia o punga de pufuleti. Intra in magazin, il zareste pe nenea vinzatorul, un om lent si calm, scriind ceva pe o hirtie si isi aminteste ca de cateva zile nu-si mai gaseste pixul din geanta, asa ca ii cere un pix si punga de pufuleti dupa care de fapt si venise. Omul se ridica de pe scaunel si se indreapta spre pufuleti. Pina sa ajunga acolo o intreaba din mers: rosu sau albastru? Care-i diferenta? intreaba Rodica. Pai… zice omul in timp ce lua o punga de pufuleti din raft… unul e rosu, altul e albastru. Putin enervata de repetitivitatea vinzatorului, il intreaba din nou: Asa, si care-i diferenta intre ele? Doamna! exclama vinzatorul exasperat punind pufuletii pe tejghea, unul scrie roooosuuu, iar celalalt scrie allbaaaaastruuu, ii exemplifica el pe rind cu fiecare pix. A.. vorbeati de pix? Eu credeam ca va referiti la pufuleti! Uitase complet ca ceruse si un pix 🙂

a strange fact of life

17 Aprilie 2008

Berea Redd’s e verde. (Cutia e verde, nu berea, desigur.) Motiv pentru care eu n-am gasit-o, desi am trecut de doua ori prin fata raftului cu bere din Carrefour, cautand o cutie rosie. Noroc ca am gasit-o apoi in cos, luata de tata. Asa am vazut ca e verde.

Si pe drum inapoi acasa am vazut o reclama in care anuntau cu pompa „Noi suntem cu o secunda inainte!” sau asa ceva, si erau trecute o ora, nu stiu cat, niste minute si 61 de secunde. (o sa ma documentez mai bine data viitoare, scuze, sa va spun exact cat era ora aia) Oare oamenii aia stiu ca nici secunda 60 nu exista? Ca de la 59” se trece la 0” ? Deci, practic, sunt cu 2 secunde inainte… ceea ce depaseste scopul 🙂

Si daca e vorba de reclame, m-a sunat umf sa imi spuna de una care l-a amuzat la un magazin de electronice/electrocasnice care te invita sa cumperi un anume televizor lcd, anuntandu-te ca iti dau toti banii inapoi daca echipa de fotbal a romaniei va castiga campionatul mondial. 😛 Sunt acoperiti, nu-i asa? 🙂

si-atat, acum, ca altele imi scapa si mi le voi aminti abia cand nu mai am laptopul deschis. si nu mai gasesc nici buton sa salvez articolul si sa-l postez mai incolo, cum faceam inainte. si-a schimbat wordpress interfata si am impresia ca a disparut…