Posts Tagged ‘povesti’

Epopeea piticului de calculator

29 Noiembrie 2007

Se stie de mult de existenta piticilor de calculator. Ei sunt o specie inrudita cu piticii de gradina, dar ceva mai mici, si au o gena derivata din specia spiridusilor irlandezi rautaciosi. Aproape fiecare calculator ii are. E o intreaga sectie de introdus pitici in calculator, imediat dupa fabricare. Se lipesc abtibilduri si se indeasa pitici prin porturile USB (ca se se alimenteze, doar nu-i lasa sa moara de foame).

Se stie, deci, de existenta lor, dar totul e tinut secret. Mare secret. Piticii nu sunt trecuti in specificatii, nu vin cu instructiunile de folosire, nu apar in atentionari. Vezi acolo „caution, may become hot!” sua „atentie, laptopul nu bea cafea!”, dar nu vei vedea „atentie, pitici de calculator periculosi inauntru!” si nici macar un echivalent la celebrul „intel inside” – „computer lepricon inside”. Piticii nici macar nu sunt vazuti sau auziti daca nu vor ei. Si nu vor.

In plus, piticii de calculator or fi ei mici, dar piticii de laptop sunt mult mai mici… si ceva mai plati, cred eu. Astia nu-s o subspecie, ci doar o … specializare aparte a piticilor de calculator. A, sa nu uit, am auzit ca sunt si un pic peltici, dar asta nu e important. Ce e important e ca azi „Dorelul” piticilor mei de laptop era in plina activitate. Restul probabil trageau chiulul, dar Dorel se auzea clar lucrand – de unul singur.

Azi dimineata din laptopul meu se auzeau sunete de ciocan pe nicovala, de batut fierul, de avant muncitoresc, dar singular. Un pitic muncea. Lovea la intervale regulate ceva metalic, fix in boxele mele mici si firave de laptop.

Nu stiu sigur care era evenimentul. M-am gandit ca o fi fierarul laptopului, dar batutul sabiilor pe nicovala e o activitate proprie cartilor si filmelor cu subiect medieval, nu unui laptop din era microcircuitelor inteligente. Acum ar trebui sa-si faca avioane invizibile si rachete sol-sol cu termo-ghidare. Si-apoi… cu cine sa se razboiasca piticii din laptopul meu? Deci nu, sigur nu facea arme.

Atunci, imi dau eu cu parerea, poate ca ascutea sapele, sa mearga la camp. „Ei as!” imi raspunde vocea din capul meu. „Daca societate medievala nu poti avea in laptop, cum te gandesti ca ai putea avea o societate agrara?!” Si are dreptate vocea, nu pot sa o contrazic. Ce sa caute niste pitici agricultori in laptop? Si pe deasupra, si daca prin absurd ar avea ce cauta, piticii agrari ar fi puternic industrializati, n-ar umbla ei cu sapele.

Si-atunci? Ei bine, atunci m-a lovit adevarul. Piticii din calculatorul meu sunt o societate de trindavi. Sunt obisnuiti sa chiuleasca, sa astepte sa faca altii, si daca trebuie, daca *chiar trebuie* sa munceasca ei, atunci gasesc un Dorel care sa munceasca in locul lor. Si oricum prin mostenire genetica de la spiridusii irlandezi, toti piticii de calculator sunt niste strica-tot. Cum ar putea sa repare ei? Decat daca gasesc pe unul mai mic si mai prost pe care sa-l puna la munca.

Azi dimineata probabil ca li se stricasera sinele si nu mai aveau piticii cum sa se plimbe aiurea-n tramvai prin laptopul meu. Asa ca au trimis echipa de reparatii. Si in bun spirit muncitoresc, au venit, au vazut, s-au scarpinat in cap si s-au dus la un shpritz. L-au lasat pe Dorel sa dea cu ciocanul, ca sa nu zica cineva ca nu se lucreaza la defectiune.

Se lucreaza dom’le!

Hai mai luam o sticla? Noroc! Traiasca Dorel!

Anunțuri

antena satelit sinucigasa

18 Noiembrie 2007
scrisa la 6 iulie 2006 pe un forum disparut si regretat… 

Din seria aventuri casnice si cotidiene astazi va prezentam episodul „Ornamente pe balcon” 😆
Una din pasiunile lui Umf – mai mica decat butonatul la tastaturi, ce-i drept, dar importanta – este cultivarea dracilor mei. 👿 Ii cultiva, creste si ingrijeste periodic. Cum par sa se veshtejeasca, cum le mai pune ceva ingrashamant, ca orice gradinar atent. (trebuia sa spun gradinar griijuliu – uite ce frumos se rostogoleste de pe limba, ia repetati dupa mine „gradinar grijuliu”. va place? un pic graseiat, asa?)

Trebuie sa va amintiti ca noi am zugravit si aranjat garsoniera acum mai putin de un an – vreo 9 luni. [nota – acum au trecut 2 ani de cand am zugravit] Totusi, desi a iesit asa cum voiam noi – in traducere libera „eu” – am ramas cu sechele peste care trebuie sa se mai astearna praful ca sa se diminueze. Anume, cand aud de gauri in pereti si reparat ma ia cu tremurici! Nu mai vreau! Nu ma mai tin nervii! Nu mai pot! Daca vreti sa ma vedeti la numarul 9, ajunge doar sa-mi ziceti ca se schimba tevile in tot blocul si ma bag singura in camasa de forta.

Ei bine, ce credeti ca vrea Umf? Hai ca nu e greu, incercati sa ghiciti! Nici nu e nevoie de mare efort imaginativ. Da, Umf vrea GAURI IN PERETI!!!!. 👿
Sau bine, nu ala e scopul in sine, dar parca ar mai conta! Si nu numai gauri in pereti, mai vrea si chestii agatate de balcon! ❗
Intr-un cuvant (ce expresie aiurea! sunt cel putin 6 cuvinte!), umf vrea aer conditionat si lighean de satelit. Stiti ce inseamna asta tradus in limbajul meu? Inseamna „Umf vrea sa gaureasca in 4 locuri zidul de la balcon :!:, sa dea vreo doua geamuri jos, care probabil se vor sparge, sa traga cabluri ❗ si conducte ❗ prin tot balconul si apoi, ce-i mai grav, sa gaureasca peretele dintre camera si balcon ❗ ❗ (perete de 40 de cm din beton armat 👿 ) destul cat sa treaca acea conducta de la aerul conditionat, proces prin care va umple casa de moloz 😯 👿 si va strica frumusete de zugraveala!! 👿 Ca sa nu mai spun ca va distruge iremediabil nervii mei zdruncinati de asta toamna!”

Si cum mi-a adus la cunostinta intentiile lui? L-a chemat recent pe un prieten cu antena lui, sa vada cum si ce prinde cu ea. N-am stiut niciodata ca antenele satelit pot fi folosite si pe post de semnale acustice care sa inlocuiasca sirenele de bombardament, dar trebuia s-o auziti pe asta. Nu ligheanul in sine, evident, ca ala nu zicea nici pis. Receiverul, adica acea cutie gri cu insemne ciudate si care licare cifre neintelese. Ala zbiera cu un numar de decibeli neegalat nici macar de motoarele avioanelor supersonice. In prima instanta am crezut ca explodeaza. Apoi, cand am iesit incetisor de dupa aragaz, ridicandu-ma din pozitia ghemuit, privind precaut cu coada ochiului spre cutiuta buclucasa, cu mainile apasand pe urechi, m-am uitat in jur sa vad daca paharele mele mai erau intregi. Spre marea me uimire, nu se spargea nimic. Dar ce m-a lasat chiar cu gura cascata (desi nu mult, ca in felul asta se auzea sunetul mai tare) a fost ca nu venea nici un vecin la usa sa imi zica sa opresc alarma anti-aeriana. Or fi luat-o de buna si erau toti pe sub mese si scaune? Sau era asa de tare ca nu isi dadeau seama de unde vine?

La un moment dat din viata mea, cu o anume ocazie pe care am uitat-o, un om despre care nu cred ca stiam nici atunci mai nimic, povestea cum a lucrat el intr-o fabrica al carei obiect de activitate imi scapa dar care facea un zgomot infernal. In prima zi cand a intrat acolo a crezut ca i se sparg timpanele, a ajuns acasa bolnav, o saptamana nu mai auzea nimic… dar in timp s-a obisnuit intr-atat cu zgomotul incat putea sa si doarma in fabrica.
La fel si eu… dupa 5 minute, cand am vazut ca nu vin vecinii, nu mi se sparge vesela, nu deviaza circulatia pe strada din cauza sunetului, am reusit sa-mi iau mainile de la urechi si chiar sa fac o salata. Mi-era foame… ce sa faci cu nevoile astea primare – musai sa fie satisfacute. Intre timp, umf si prietenul cu pricina tineau antena si miscau de ea incetisor, ca sa prinda sateliti. (Eu imi radeam in barba – daca voiau sa prinda sateliti trebuia sa ia nava cosmica si sa dea drumul la plasele de sateliti, dar ei credeau ca ii prind cu castronul, de la mine de pe balcon.. de.. ce minte au unii!)

Dupa 30 de minute chinuitoare au prins o umbra de satelit si l-au cuminitit pe suierator. Au rezemat (in doua fiare si-o coada de matura) castronul cu care-l prinsesera si au inceput sa mestereasca la televizor, storcand satelitul de programe. Procesul asta e similar cu mulsul laptelui, am inteles eu… mai misti din telecomanda, mai curge un program-doua… (de, eu cu comparatii de-astea mai taranesti). Si in timp ce mulgeau ei satelitul, cu un frumos huruit (mai scurt si muuult mai incet decat tziuitul dinainte) antena a executat o miscare rotativa (notata de arbitri cu nota maxima pentru merit artistic) si intr-un gest sinucigas s-a aruncat de pe balcon de la etajul 4. Au incercat baietii sa-i opreasca avintul tinand-o de cablul care era in acelasi timp infipt si in receiverul anterior mentionat, dar n-au avut succes: antena, ca si soparlele, ramane fara coada in cazuri critice.

Cu un zgomot de butoi gol a cazut. Mai aveam un singur dubiu… o fi fost baba de la 1 in fata blocului ca de obicei, 🙄 sau a auzit si ea alarma de bombardament dinainte si s-a ascuns in sifonier? Umf s-a dus sa verifice, in timp ce posesorul antenei si-a aprins o tigara, de nervi. 😀 Pe mine ma surprinsese toata faza in timp ce imi indesam in gura o furculita mare cu salata verde. Am reusit pana la urma sa inghit si m-am dus la balcon sa privesc in jos pe geam. Nu se vede nimic, din cauza pomilor, dar se aude Umf de jos – „ma duc s-o duc la gunoi in spatele blocului?”

M-am linistit… daca era vorba de vecina o ducea in padure, o arunca in lac, ceva, n-o lasa asa la vedere…

Poveste pentru printesa.

24 Octombrie 2007

Mi-aduc aminte de o vreme cand scriam povesti pe margini de foaie cu Humpty Dumpty, oul cel viteaz, in cautarea unei bucati rosii de fericire, dar am uitat povestea si felul de-a o scrie, asa ca azi nu stiu ce sa-ti scriu. Imi ceri o poveste si ma asez in fata foii – vorba vine – si incerc sa gasesc in mine un picior de poveste, de care s-o apuc si s-o trag afara. Vrei poveste de copii mici? Ca povestea veche cu ariciul burzuluit si cum si-a capatat el acele? Sau vrei sa-ti insir cuvinte care suna frumos, ca pentru oameni mari?
Cred ca am scris candva si o poveste cu o broasca testoasa, sau poate doar am visat-o… Mi se intampla sa visez cu ochii deschisi tot felul de minuni. Si printre ele si povesti intregi, dar nu cu zine si zmei. Poate… cu o albina umflata care locuieste la etajul doi al unei flori de iasomie, de unde isi ia zborul dimineata cu atata elan incat gandacelul verzui de la parter se trezeste rostogolindu-se din pat. Sau cu norisorul alb si pufos caruia ii purtam grija fiindca in loc sa pluteasca visator deasupra orasului, minunandu-se de tot ce se petrece acolo, asa cum facea de obicei, s-a luat dupa alti nori razboinici care sigur erau in cautarea unei furtuni.

Da, m-ai prins, incercam sa te pacalesc, sa scriu despre poveste sau povesti pana cand nu ti-ai mai fi dat seama ca n-am scris inca povestea si adormeai leganata de cuvinte. Dar mi-am gresit planul – tu nu adormi pana nu termin povestea. Iar eu inca n-am inceput-o.

Am sa incep o poveste pe care am auzit-o si eu acum mult timp, cand eram mica, si, fiindca n-o mai stiu bine, s-ar putea sa iasa o cu totul alta poveste.

Pe partea stanga a unui riu lat si foarte, foarte lung, in dreptul Copacului cu Vrabii, traia o familie de crocodili. Erau mama si tata crocodil, lungi si verzi, ca orice crocodil, bunica crocodil, putin cam surda si putin cam maronie, cele doua surori crocodil, gemene identice, amandoua la fel de verzi si amandoua purtand cochete o pata din varful cozii, si in sfarsit el, fratele mai mare, crocodilul dungat. De fapt chiar asa i se spunea, Crocodilul Dunga, si nici macar familia nu-l mai striga dupa numele pe care il avea cand era mic.

Crocodilul Dunga nu se nascuse asa, desigur. Doar nu era… zebra! De fapt de-asta si rideau atat colegii de la scoala de el, fiindca semana cu o zebra. (Se pare ca zebrele nu erau foarte populare printre crocodili, dar asta n-as sti sa spun sigur.)
De cand era mic, Crocodilul Dunga era putin mai altfel decat ceilalti crocodili. Nu ca infatisare, inca nu avea dungi, doar ca in loc sa stea doar cu nasul afara, plutind sub apa, ca toti crocodilii cuminti, lui Dunga ii placea sa pluteasca deasupra apei. Si fiindca bunica crocodil il lua la rost de cate ori il vedea plutind deasupra, zicandu-i ca e crocodil, nu bustean, Dunga se ducea sa pluteasca unde nu-l vedea nimeni, in Campia cu Trestii. Si cum plutea el intr-o dimineata fericit, a adormit printre trestii. Cand s-a trezit a vazut ca trecuse toata ziua, se facuse seara si sigur il cautau toti de acasa. A inotat repede si a ajuns nevazut pana in patutul lui de crocodil. A doua zi insa, cand s-a trezit, spatele lui nu mai era verde, ca al oricarui alt crocodil: acum avea dungi!!! N-a stiut niciodata daca nu cumva asta s-a intamplat pentru ca nu o ascultase pe bunica sau poate maimutele alea tembele il pictasera pe spate. Oricum, dungile nu se duceau, desi a incercat toata ziua urmatoare (si urmatoarea, si urmatoarea…) Nu mai ies!
Si cand restul lumii i-a vazut dungile, s-a nascut porecla dupa care il stiu acum toti.

Si pentru azi s-a terminat povestea, fiindca degetele si gandurile mele sunt necesare in alta parte urmatoarele cateva ore. Poate am s-o continui candva 🙂