Daca-s toti ciudati, atunci ciudat e normal, nu?

“Two has runes on her forehead. Amaranth is nude. I catch on fire sometimes. Steff has a penis.”

 O descriere perfecta a Tales of MU. Scrisa de autoare ca parte din poveste, si care dezvaluie putin mai mult decat ar vrea sa stie un cititor nou care intentioneaza sa descopere detaliile citind, dar asa grozava ca a trebuit s-o scriu aici. Intr-o singura fraza spune cum ciudatenia fiecarui individ creeaza o lume omogena in universul fantastic al universitatii Magisterius.

Atat.

Batutul campilor pe hartie si ce e ala un fan

Am asa un chef sa bat campii si sa fiu incoerenta incat nu ma pot abtine sa nu scriu ceva. Desi scrisul asta cere un mic efort de depasire a lenei care m-a cuprins si pe deasupra si o intrerupere a cititului pe net pe care-l practic asiduu de vreo 4 ore, m-am gandit sa nu pierd ocazia – rar mi se intampla sa fiu asa inclinata sa bat campii. De fapt, nu vreau sa-i bat, fiindca n-am nici un sentiment violent in momentul asta.. mai degraba sa-i colind asa, fara sens si directie – nu cumva sens si directie sunt acelasi lucru? Ce vreau sa spun… daca vreau sa spun ceva si nu cumva scriu numai fiindca am chef sa insir cuvinte (si am o mare banuiala ca asa e)… este ca  n-am nimic de spus si scris asa ca nescriind nimic scriu ceva. Ce paradox! Al naibii, cum s-a strecurat el aici? Credeam ca am inchis ermetic pagina asta si nu poate intra nici un paradox pe nicaieri.

Si daca tot scriu ceva incoerent, ma gandesc eu, de ce n-as incerca si ceva care tinde spre coerenta? Nu ca tin mortis, dar odata ce ma apuc sa scriu, nu ma pot opri si – mai rau! – incep sa scriu ceva legat si pricepubil. [Si ce daca ‘pricepubil’ nu e un cuvant?!! Mare branza, ce, trebuie sa scriu mereu cuvinte care exista? Si de fapt, cine zice ca nu exista? Un cuvant e o insiruire de sunete care poate fi pronuntata. Si asta aduce bine a cuvant, in cazul asta. Deci este!]

N-am fost niciodata fan a ceva cu adevarat pana acum. Evident, asta inseamna ca acum sunt. Credeam ca fan ca notiune se aplica doar la muzici si artisti de-astia… vizibili. Adica poti sa admiri sau sa-ti placa un poet sau un pictor, nu?, dar fani nu au decat cantaretii si actorii si … prezentatorii tv?.. si fotbalistii si… ok sunt multi, am gresit, dar oricum, dar e o idee pe undeva pe acolo. Sa vad daca pot s-o si scot intr-un sens inteligibil. (inteligibil asta e sinonim cu pricepubil, daca nu stiati ce inseamna)

Eu, moi, myself, inteleg prin fan unul de-ala idiot care cauta autografe si asteapta formatia dupa concert si asculta fiecare melodie inregistrata si i se pare si mai grozav daca gaseste nu stiu ce versiune in care solistul a lungit un cuvant si care si-ar lua concediu fara plata o luna ca sa mearga in tur cu Za Formatie (adica Teh Band), viseaza in noptile cu luna noua ca are acces backstage, citeste toate interviurile date de Teh Band, are casa plina de postere, cand vorbeste despre solist ii spune pe numele mic si se asteapta ca lumea sa stie despre cine e vorba, ba chiar se gandeste sa poarte aceeasi marca de sosete ca bateristul formatiei. Poate ca am scapat cate ceva, dar cred ca e o definitie aproape completa. (Si e simplu de inteles de ce ma gandeam ca numai muzicienii au fani.) Tot eu, myself si moi zic ca eu nu pot fi fan, fiindca fanii sunt idioti. Ok, poate sa-ti placa ceva, dar fan (care vine de la fanatic), e cam prea mult. Poate sa-mi placa mult ceva. Am si eu actritele mele preferate si formatiile mele preferate, ca tot omul, dar fan… nu-s. Nu-s si pace. N-as fugi dupa masina lu’ alanis morissette cu o pancarta cu I luv U in brate, n-as pandi iesirea din spatele hotelului X vreme de 6 ore ca sa o vad pe julia roberts… (hmm… si totusi, e julia roberts, poate ca as pandi iesirea, dar nu trebuie s-o recunosc acum).

Ashe, spuneam ca eu nu-s fan. Sau ca nu eram, ca doar am stabilit de la inceput ca sunt acum. Si fiindca ma cunosc pe mine, asta mi se pare foarte ciudat. Eu, fan?!! Nu imi vine sa cred! Dar m-am surprins facand chestii fan-specifice. Daca mai inventez un cuvant si zic fanscifice are ceva? Back to the subject in question, zic ca mi se pare ciudat sa spun ca eu sunt fan. Ce e si mai ciudat -sau ma insel?- e ca sunt fan al unei scriitoare. Adica… nu cantaret, nu formatie, nu actor sau actrita, nu fotbalist sau tenismen, nu persoana care apare la tv sau care da interviuri sau care are concerte. Dar bine, poate ca tocmai asta e asa normal pentru mine si nu e deloc ciudat, intr-un fel 🙂 Sunt fan in primul rand al scrierilor, dar sigur si fara dubii si al scriitoarei.

Ziceam ca m-am surprins facand chestii fanscifice. Nu spun ca astept episoadele zilnice din serialele ei online (mai ales unul) cu nerabdarea dependentului care mai vrea inca putin, inca o picatura, inca un rand, inca o pagina, sau ca imi fac griji uneori ce s-ar intampla daca n-ar mai scrie, dar citesc si comentariile, si blogul, si povestile vechi, si raspunsurile ei de pe forum, si cam tot ce pot gasi scris de ea. O sa-mi cumpar cartile online doar ca sa le am in biblioteca, fiindca de citit am citit pe net fiecare cuvintel 🙂 Astept inca sa gaseasca o metoda sa trimita autografe prin posta, fiindca vreau si eu. Inca n-am citit tot ce a scris numai fiindca vreau sa nu cumva sa raman fara ceva de citit cand am mare nevoie, asa ca mai pastrez din povestile si serialele online mai vechi. Nu stiu inca ce sosete poarta, dar daca aflu imi cumpar si eu marca aia. Sa am sosete ca Lexy (da, ii zic alexandra, si lexy, pe numele mic, si deja apropiatii stiu la cine ma refer cand zic asa 🙂 )

Grav, nu-i asa? Nu mai scap. Sunt fan. … … Stiu, am recunoscut si eu semnele. Ma detasez de mine si privesc de la distanta cum fac chestii de-astea si nu sunt sigura ca-s eu. Imi vine sa rid de mine, seman cu Trekkies. Imi lipseste costumul lui Picard si harta spre cea mai apropiata conventie Star Trek. Si nu rideti, ca daca ar fi vreo conventie Tales of MU m-as duce 😀 [asa se numeste povestea asta care da dependenta si pe care o astept eu in fiecare dimineata si pentru care dau refresh pe site de vreo 10 ori in fiecare zi, desi banuiesc ca nu are cum sa apara un nou episod cand in state (-le unite) e 4 dimineata.]

Oricum, noua mea pasiune se numeste alexandra erin si povestile ei de la magisterius university (MU de mai sus) si mackenzie blaise, personajul principal, aflata in primele saptamani la MU, care descrie cu amanunte tot ce se intampla in lumea magica-fantasy de acolo, cu tot felul de alti participanti ciudati si mai ciudati luati de prin toate Dungeons & Dragons, de prin mitologii si povesti SF sau pur si simplu inventati de o autoare cu prea multa imaginatie. Suna a reclama, nu-i asa? Cred ca intr-un fel si e. Stiu ca e o poveste ciudata (cu continut cu patratel rosu pe alocuri) si ca probabil nu e pe placul oricui, dar imi place asa de mult felul in care isi construieste personajele si felul in care sparge toate barierele la care ceilalti autori se opresc, incat mi se pare normal sa spun si altora despre Tales of MU. Mai sunt si alte povesti seriale, dar alea inca nu m-au prins asa de tare 🙂

Cred ca ajunge, deja am scris 2 kile jumate de vorbe, ar trebui sa ma opresc. Mai ales ca nu mai sunt incoerenta, nu mai bat campii decat pe un singur subiect de ceva vreme, si nu asta imi propusesem. Dar macar sa va dau un link… 🙂 www.talesofmu.com sau, daca vreti mai mult, www.alexandraerin.com

Ma duc sa mai dau un refresh la pagina, poate a mai aparut un episod?…

Alexandra Erin’s TALES OF MU

The following is a copy of the first chapter of the online story Tales of MU, posted here by invitation of the author. Please note that while this teaser is safe for all ages, the rest of the story is intended for adults. If you enjoy this chapter, the address to read more is http://www.talesofmu.com … and please spread the word by sharing the link or copying this entire message to your own journal, blog, forum, or personal webpage! Permission is given to post the first chapter only, without any cuts or edits, and with this entire message attached. Note: e-mailing to friends and printing out copies are also acceptable forms of distribution.

TALES OF MU 1: Welcome to MU
„In Which We Meet Mackenzie”
by Alexandra Erin

Despite the presence of cardboard signs trimmed with crepe paper and balloons, I completely missed the front door of Harlowe Hall and instead ended up in a big spartan lobby/hallway that linked three different residential buildings. I thought that’s where the sign had been pointing… later, I’d find out that Harlowe’s entrance was actually below the ground level, off a sort of sunken patio that was screened from view by the shrubbery I’d walked past. Nobody ever wandered into it by accident. The lobby was full of people, bustling among the front and rear entrances and the three large hallways branching off from it in every combination of to-and-from. Most of them were carrying at least a suitcase. Some of them were trundling luggage trolleys, often with a mini fridge and/or TV.

I stared around blankly, hoping for a sign of where I was supposed to be. Luckily, somebody spotted me and took pity on me.

„Hey, frosh!” a sharp, but not hostile, voice said. I spun around and saw a preppy-looking guy without any baggage. „What you looking for?”