Posts Tagged ‘poveste’

Povestea unui broscoi.

22 Februarie 2010

Azi dimineata i-am explicat unei prietene ca a venit primavara si ma simt pe jumatate amortita, pe jumatatea trezita la viata, ca broscoiul de pe lemnul plutitor. Doar ca – mi-am dat eu seama – n-avea de unde sa stie ce e cu broscoiul asta, asa ca i-am spus pe scurt despre ce vorbeam, si vazand apoi ca e o intreaga poveste, am zis sa v-o spun si voua. Asa ca iat-o, asa cum e povestita din parinti, Povestea broscoiului*.

Se facea ca pe vremuri, candva, ar fi fost vara. Si vara e… un fel de iarna, doar ca lipseste frigul, zapada, si e complet altfel. Vara e cald, si verde, si ploua mai rar si mai frumos decat iarna. Daca vara n-ar fi ceva utopic am putea spune ca asta se intimpla chiar anul trecut. Si fiindca vara ploua mai rar si e foarte cald, broscoiul eroin al acestei povesti isi cauta de zor o locuinta noua cu apa curenta, fiindca baltoaca in care-si petrecuse toata copilaria secase incet-incet, pina cand s-a uscat chiar si namolul de pe fund.

Dupa peripetii imobiliare pe care n-are rost sa le relatez, si dupa ce a incercat chiar si sa imparta o camaruta inghesuita, sub straturile de flori, cu o broasca maro de pamint, si-a gasit in sfarsit locuinta visurilor lui. (Treaba cu broasca de pamint n-a mers, fiindca se simtea inabusit in relatia aia si ingropat in prea multe reprosuri ca n-ar avea culoarea care trebuie.) Era spatioasa, intunecata, umeda, ba chiar cu apa curenta si renovata recent, si foarte aproape de… piata de insecte. Broscoiul se felicita ca gasise asa locuinta ieftina si atit de spatioasa inaintea altora, si ca nu trebuia s-o imparta cu nimeni.

Cand s-a mutat insa acolo a vazut si care era problema: odata intrat nu mai putea iesi. Insa, a descoperit imediat, nici nu-si prea dorea sa iasa. Avea conditiile ideale, nu-l deranja nimeni si avea si mincare la discretie. Ba, din cand in cand, mai venea si un personaj ciudat si labartzat care impingea capacul locuintei si care-i arunca chestii total necomestibile, dar care atrageau gandaceii deliciosi. La inceput i s-a parut de-a dreptul sarita de pe fix fiinta asta imensa si aiurita care arunca firimituri in locuinta lui, dar apoi a inceput sa creada ca personajul nu-i chiar atit de tamp si a vazut ca ceea ce face e chiar benefic, asa ca n-a protestat.

Si a trait fericit in casa lui cea mare, sarind dintr-o parte in alta, dormind si mancand, cantand la frunza si la vioara… a, pardon, asta e alta poveste, cu greierele! Revin la broscoi.

Si a trait fericit in casa lui cea mare, sarind dintr-o parte in alta, dormind si mancand, oracaind melodii pe care le invatase pe malul baltii, pina cand vara, ca o utopie ce era, s-a terminat brusc. A venit toamna, care, ca sa pricepeti ce inseamna, e un fel de iarna mai blinda un pic si cu multa ploaie, si ploaia ii placea broscoiului, dar frigul nu prea, asa ca la un moment dat s-a hotarit sa hiberneze. Si asa s-a culcat, in asteptarea verii ce va sa vina. 🙂

Intre timp lucrurile in imparatia verde s-au schimbat, vremea haiiina (lungesc i-ul ca n-am accent pe el, ca sa stiti ca nu ma refer la vestimentatie) a alungat orice ramasita de vara din amintirea tuturor si a ascuns verdele sub straturi groase de alb si gheatza. Degeaba au incercat toate vietuitoarele curtii, mai ales cele mari si labartzate, care nu hiberneaza iarna si care pot sa tina lopeti in maini, sa lupte cu gheturile si cu zapezile, pentru ca ninsoarea a pus stapanire pe tot tinutul. Si troienele au fost asa de mari si au tinut asa de mult ca nimeni nu credea ca vor mai pleca vreodata. Intreaga curte, in frunte cu regele si regina, asteptau, spasiti, un miracol care sa-i salveze de la inghet.

Si dupa saptamani de ger si luni de iarna se spune ca s-ar fi intimplat minunea si totul a inceput sa se topeasca. Prin totul, vreau sa spun nametii de zapada din curte, plapumile de omat de pe acoperis, turturii de la colturile casei si sloiurile de gheata de peste tot. Si odata cu minunea a venit si primavara si… urgia, sau, cum e mai bine cunoscuta in istorie, urmarile potopului – inundatia. Asta de la toata apa care se scurgea din zapada topita si din robinetele sparte de fostele sloiuri de gheata. Si abia tarziu, cand regele si regina si-au inspectat in amanunt curtea si curtenii si au observat robinetele sparte si au inceput sa alerge bezmetici sa opreasca apa au dat peste caminul inundat in care isi gasise casa broscoiul de vara trecuta.

Ce s-a intimplat cu el, va intrebati? Povestea are happy end. Pe jumatate dormind, broscoiul a simtit cand a venit potopul si s-a tarat, inca amortit, cu bluza de pijama descheiata la doi nasturi si cu ochii abia mijiti, pe o bucata de lemn, unde si-a continuat somnul. Asa a fost gasit si salvat de stapanitorii tinutului: plutind pe o bucata de lemn, in putul inundat. Nu-l deranja nici apa, nici frigul, l-a deranjat insa lumina brusca si, morocanos, s-a trezit intr-un final, si si-a dat seama visul lui imobiliar a luat sfarsit.

Insa viata merge mai departe. Am auzit ca ar fi facut o intelegere cu privire la dreptul de folosinta al caminului de apa, odata ce proprietarii vor rezolva problema inundatiei, si intre timp s-ar fi mutat in tinutul vecin, cautand acolo adapost si oportunitati de afaceri, fiindca e atita apa in jur incat sigur vor ramine multe balti, si se vor naste multe broaste, si, nu-i asa, toate broastele vor vrea o casa la un moment dat…

* Disclaimer: (cum zic englezii, in traducere „avertisment:”, dar parca suna prea amenintator in romana. hai mai bine sa-i zicem „nota:”) Broscoiul ar putea fi si Broasca, fiindca nici unul dintre martorii evenimentului nu pot separa cu certitudine regnul brostesc in functie de gen. Doar ca de obicei in toate povestile e vorba de un broscoi, asa ca am urmat traditia in aceasta privinta. (in rest totul e veritabil, parol! cu… mici adaugiri)

Anunțuri

How about a walk in the park..?

18 Ianuarie 2008

it’s friday. like that actually means anyhting. it’s a meaningless phrase in a meaningless day. i feel empty of ideas. no little twister to bring together the nicely arranged words sitting on shelves. it’s the blank piece of paper sindrome. it’s Emptiness and Nothingness holding hands, grim faces, sulky dispositions, that just won’t move away from the ideas hall. How can anyone have ideas around those two? They definately need a bit of fresh air and sun… One so dusty and grey, and the other almost transparent and dark, maybe taking them to the park would help.

‘Hey, let’s go to the park’ comes a suggestion from a green idea, hidden behind the big plant in the hall. Emptiness and Nothingness look at eachother, devoid of any expression. They’re probably wondering who spoke, but they don’t bother actually asking. As far as they know neither one has a cricket called Jiminy that could talk. No talking conscience. They just remain like this, staring into eachother’s eyes, since moving their heads again would need more effort. Just as good a position as any.

Emptiness and Nothingness, looking into eachother’s eyes. Like the two Sphinxes who knew all the world’s mysteries, but just the opposite. They see nothing. Or empty. Depends on the one who’s looking.

Depression and gloom were dispersing into the air surrounding them. The air was so thick with melancholy, the little green idea who was hiding could barely move. It was slowly dissolving into nothing, and Nothingness had a tingly feeling that was almost joy. That couldn’t be good, it thought. Joy is something, or almost joy is something. And Emptiness became worried too. Worried because Nothingness was becoming lighter. And as worry was starting to grow and fill it, Emptiness understood something is happening. They started thinking, and that, of course, lead to nothing good. Thinking leads to ideas, and ideas…

Something moved in the back of the hall. A new idea popped in. It pulled away the curtains. Another one opened the windows. Two little ones started chasing eachother around a chair. It was bright and warm, ideas were popping in everywhere. It was scary. They dissolved.

The hall wasn’t empty anymore. And the gloomness dissolved with them. The little green idea was no longer numb. Hey, let’s go to the park! i hear a happy little voice. Yeah, maybe I need a walk, maybe that will bring some new ideas…