Don’t bring me back now

Up in the stratosphere, the air is thin up here…

                                        (not sure that what I see is real)

Why would you want to bring me back?

Why do you wear a horse head mask?

Who are these people in white robes?

What do you care that I float?

                          Leave me be… 

My liquid state is aggregating and I’ll rain down eventually. 

Leave me be for now. 

I’ll look for you when I get back down. 

„Sunet”

Era târziu și n-avea rost să caut pricini în ce-a fost. Când a plecat, s-a dus cuvântul, am rămas mută, fără vorbe, cu cioburi mici de fraze moarte. Am căutat și-am regasit un sunet singur. L-am strigat cât am putut, până când, iară, s-a pierdut…

E prea târziu în asfințit să mă gândesc la el. Nu am ce nici nu am avut, dar când va fi din nou lumină, când dimineața va veni, îl voi găsi în tină și-l voi șopti încetișor, în ține-voi aproape, ca nu cumva, strigându-l iar, să fie luat de ape.

Aș încerca și nu-ndrăznesc…

V-aș invita la o cafea, să povestim din amintiri, dar n-am curajul și nici cred c-ați accepta, așa că scriu.

Am să trimit scrisoarea asta? Nu cred, așa că prind curaj, m-avânt, și pot să scriu tot ce-am de gând.

Dar ce-am de gând? Mi-e gândul gol, plecat acum să dea ocol pădurilor de-argint. Și credeți că s-ar mânia Coșbuc sau Eminescu de-ar afla că-i fur în cel mai simplu fel? Și oare Minulescu-ar protesta de m-ar citi și ar vedea că scriu ca el?

Într-un moment de nebunie – nu ca acum, într-un acces de poezie – am scris ceva. După mulți ani în care am tăcut, am scris ceva și mi-a plăcut… cum m-am simțit, și m-am gândit că poate-ați vrea să citiți nebunia mea.

Și știu ce vreau – nu vreau decât să știți că sunt și că exist. Să știți de existența mea si s-acceptați

                                                             o invitație la o cafea.

 

Mda, asta era invitația la cafea pe care i-o adresam profesoarei de română prin 2001 cred… Ce voiam? Păi cred ca tocmai aia voiam, să vadă că scriu, că pot, că deși eram pierdută printre matematici, tot literatura îmi rămăsese în suflet. Mă jucam cu stiluri de scris, ca și în precendentul poem, cu ritmuri, cu versificații, încercam să scriu ca poeții pe care-i plăceam, să văd dacă pot. De fapt nu atât încercam să scriu ca ei, ci așa puteam scrie fiindcă ritmul si versul lor căpătau ecou și se tot loveau de pereții capului meu până când ajungeam să și visez pe ritm de poezie.

Știu că „Plagiatul” nu e vreo minune a poeziei, iar „Invitația” de mai sus cu atât mai puțin, dar erau doar un început, și voiam indicații, sfaturi, sau poate voiam doar un pretext să mai trec pe la liceu și s-o văd pe profa de română. 🙂 Ba nu, voiam un pretext să o invit la o cafea. 🙂 Până la urmă am găsit un alt pretext, mult mai puțin literar, 8 ani mai târziu. Dar de data asta mi-a ieșit. 😛

Mi-e dor de mine de atunci. Nu știu de ce m-am oprit la 3 poeme jumate. Poate ca n-am mai visat pe ritm de poezie. Poate că n-am mai avut timpi morți pe care să trebuiască să-i umplu, sau, mai plauzibil, am învățat să nu fac nimic. Mai am un poem, se numește „Sunet” și e ceva mai abstract, și mai am o bucățică de poezie neîncepută și neterminată, tot de-atunci. O să le scriu în articolul următor.