Poezioara tembela

Acum vreo doua saptamani, sau cand am scris poeziile alea de le-am gasit pe niste foi din facultate, m-a luat asa… o banuiala, cum ca eu as mai putea si acum sa scriu versuri, daca nu m-as fi oprit atunci, doar ca, fiindca m-am oprit, acum nu prea mai pot, din lipsa de exercitiu. Si m-am hotarit sa fac o mica incercare, sa vad daca regasesc „eul poetic” pitit pe undeva. Sa nu credeti ca ma iau prea in serios, e un fel de parodie, un fel de jucarie-poezie, cam in stilul aleia de-am scris-o pe invitatia de nunta, asa, in joaca, doar ca sa rimeze… dar fiindca n-am ceva mai bun de scris azi pe blog, uite-o scrisa in continuare:

Eul poetic.

„Eram pe cand nu ma gandeam.
Azi de ma caut, nu-s.”

M-am pierdut intre noiane
De-ntrebari si de raspunsuri,
De solutii la probleme,
De examene si cursuri.

Am ramas pe sub pupitre,
Agatata intr-un cui,
Linga foi ingalbenite,
Si-un stilou al nimanui.

Si-a trecut atita vreme,
Mozaic de informatii,
Procesoare, teoreme,
Si franturi de conversatii,

C-am uitat complet de mine.
Pina ieri – era-ntr-o miercuri -,
Cand, fara sa stiu ce-mi vine,
M-apucai a scrie versuri.

De prin unghere ascunse
Huruie, se opintesc,
Roti tocite si neunse,
Si incep sa-mi amintesc.

Unde, cum, nu pot a spune,
Insa stiu neindoit
Ca mai e un pic din mine
Care trebuie gasit.

Aș încerca și nu-ndrăznesc…

V-aș invita la o cafea, să povestim din amintiri, dar n-am curajul și nici cred c-ați accepta, așa că scriu.

Am să trimit scrisoarea asta? Nu cred, așa că prind curaj, m-avânt, și pot să scriu tot ce-am de gând.

Dar ce-am de gând? Mi-e gândul gol, plecat acum să dea ocol pădurilor de-argint. Și credeți că s-ar mânia Coșbuc sau Eminescu de-ar afla că-i fur în cel mai simplu fel? Și oare Minulescu-ar protesta de m-ar citi și ar vedea că scriu ca el?

Într-un moment de nebunie – nu ca acum, într-un acces de poezie – am scris ceva. După mulți ani în care am tăcut, am scris ceva și mi-a plăcut… cum m-am simțit, și m-am gândit că poate-ați vrea să citiți nebunia mea.

Și știu ce vreau – nu vreau decât să știți că sunt și că exist. Să știți de existența mea si s-acceptați

                                                             o invitație la o cafea.

 

Mda, asta era invitația la cafea pe care i-o adresam profesoarei de română prin 2001 cred… Ce voiam? Păi cred ca tocmai aia voiam, să vadă că scriu, că pot, că deși eram pierdută printre matematici, tot literatura îmi rămăsese în suflet. Mă jucam cu stiluri de scris, ca și în precendentul poem, cu ritmuri, cu versificații, încercam să scriu ca poeții pe care-i plăceam, să văd dacă pot. De fapt nu atât încercam să scriu ca ei, ci așa puteam scrie fiindcă ritmul si versul lor căpătau ecou și se tot loveau de pereții capului meu până când ajungeam să și visez pe ritm de poezie.

Știu că „Plagiatul” nu e vreo minune a poeziei, iar „Invitația” de mai sus cu atât mai puțin, dar erau doar un început, și voiam indicații, sfaturi, sau poate voiam doar un pretext să mai trec pe la liceu și s-o văd pe profa de română. 🙂 Ba nu, voiam un pretext să o invit la o cafea. 🙂 Până la urmă am găsit un alt pretext, mult mai puțin literar, 8 ani mai târziu. Dar de data asta mi-a ieșit. 😛

Mi-e dor de mine de atunci. Nu știu de ce m-am oprit la 3 poeme jumate. Poate ca n-am mai visat pe ritm de poezie. Poate că n-am mai avut timpi morți pe care să trebuiască să-i umplu, sau, mai plauzibil, am învățat să nu fac nimic. Mai am un poem, se numește „Sunet” și e ceva mai abstract, și mai am o bucățică de poezie neîncepută și neterminată, tot de-atunci. O să le scriu în articolul următor.

Proza in versuri – poezie

Acum mulți ani, prin facultate, mă apucase simțămîntul creativ-poetic, și cum n-am putut scăpa de el sub nici o formă, și nu se trata nici măcar cu ceai de mușețel, n-am avut de ales și a trebuit să mă dedau la scris versuri. Am scris și povestiri nemuritoare, despre un ou aventuros, despre arici si broaște țestoase, despre crîmpeie de fericire, roșii și dulci, în nesfîrșitele ore de matematici din facultate, dar am scris și cîteva versuri în timpul laboratoarelor de informatici. Nu vă speriați, nu vă chinui cu multe, n-am scris decît trei poezii. 🙂

Nu v-aș fi zis deloc de ele (uitasem de mult), dar mi-am adus aminte și le-am cautat azi, pentru că azi am ieșit la o cafea (ceai, de fapt, dar îl numesc cum vreau eu, da?) cu cea mai dragă profă din liceu, profa de literatură.  Și mi-am amintit tocmai fiindcă într-una dintre poezii o invitam la o cafea… Așa că după ceaiul de azi am rămas cu un sentiment de betitudine din aia cu plutit pe norișori și tot tacîmul – nu vă luați de mine, n-am ce le face norișorilor, e profa mea preferata din toate timpurile. Chiar și dacă o văd trecînd, pe partea cealaltă a străzii, iese soarele pe strada mea și am o zi grozavă, dar acum, că am stat de vorbă mai bine de două ore? 😀

Și cum ziceam, după ceai am trecut pe la ai mei și am căutat într-un colț de șifonier, unde-mi aminteam că sunt adunate, de ultima dată cînd am făcut curat, atentatele mele poetice. Le-am găsit. Pe toate trei. Și vi le scriu, să aibă și ele parte de public cititor. 🙂 In seara asta prima, cronologic vorbind. Și da, v-ați dat seama bine, o să urmeze celelalte două poezii in articolele următoare, ca să mai am și eu ce scrie pe blog. Ce bine că am găsit poeziile, că iar trecea o săptămînă și nu aveam ce scrie…

Se numește „Plagiat (proză în versuri)”… De ce se numește plagiat nu mai știu sigur, dar cred că avea ceva de-a face cu asemănarea în ritm, sau subiect (rimă are doar din cînd în cînd), cu un poet care-mi place. Sau poate mă înșel… dați-vă și voi cu părerea, seamănă sau nu cu cineva…? A… și… fiți blînzi… sunt doar timide încercări din facultate.

Plagiat (proză în versuri)

Haina dulce-a nebuniei mă cuprinde – nu mă strînge -, /uit de existența-mi ternă și trăiesc în alte vremi, /ochii nu mai văd nimica, se întorc, se răsucesc, /simt-năuntrul meu o lume, două, poate și mai multe… /Ce n-aș da să pot atinge frumusețea astor lumi.

Simt lumina cum se stinge, bob cu bob, încetișor, /se prelinge, se ascunde, întunericul se-nchide… /Au plecat razele toate, n-a rămas în urma lor /decît golul nebuniei – nisip iute, mișcător.

Întuneric sau lumină, mi-e tot una, orice-ar fi: eu trăiesc în lumea asta orice clipă, zi de zi. Doar arar, cînd viața toată, prea de plumb atîrnă greu, mă las pradă nebuniei, mă arunc, mă rătăcesc, stau un timp, deși timp nu e, și apoi mă regăsesc și mă-ntorc atunci din mine, zîmbitoare, glorioasă… eu știind ce nimeni știe și ce nu poate fi spus – colțul meu de întuneric, universul meu ascuns, dogma mea de nepătruns.