Proza in versuri – poezie

Acum mulți ani, prin facultate, mă apucase simțămîntul creativ-poetic, și cum n-am putut scăpa de el sub nici o formă, și nu se trata nici măcar cu ceai de mușețel, n-am avut de ales și a trebuit să mă dedau la scris versuri. Am scris și povestiri nemuritoare, despre un ou aventuros, despre arici si broaște țestoase, despre crîmpeie de fericire, roșii și dulci, în nesfîrșitele ore de matematici din facultate, dar am scris și cîteva versuri în timpul laboratoarelor de informatici. Nu vă speriați, nu vă chinui cu multe, n-am scris decît trei poezii.

Nu v-aș fi zis deloc de ele (uitasem de mult), dar mi-am adus aminte și le-am cautat azi, pentru că azi am ieșit la o cafea (ceai, de fapt, dar îl numesc cum vreau eu, da?) cu cea mai dragă profă din liceu, profa de literatură.  Și mi-am amintit tocmai fiindcă într-una dintre poezii o invitam la o cafea… Așa că după ceaiul de azi am rămas cu un sentiment de betitudine din aia cu plutit pe norișori și tot tacîmul - nu vă luați de mine, n-am ce le face norișorilor, e profa mea preferata din toate timpurile. Chiar și dacă o văd trecînd, pe partea cealaltă a străzii, iese soarele pe strada mea și am o zi grozavă, dar acum, că am stat de vorbă mai bine de două ore?

Și cum ziceam, după ceai am trecut pe la ai mei și am căutat într-un colț de șifonier, unde-mi aminteam că sunt adunate, de ultima dată cînd am făcut curat, atentatele mele poetice. Le-am găsit. Pe toate trei. Și vi le scriu, să aibă și ele parte de public cititor. In seara asta prima, cronologic vorbind. Și da, v-ați dat seama bine, o să urmeze celelalte două poezii in articolele următoare, ca să mai am și eu ce scrie pe blog. Ce bine că am găsit poeziile, că iar trecea o săptămînă și nu aveam ce scrie…

Se numește “Plagiat (proză în versuri)”… De ce se numește plagiat nu mai știu sigur, dar cred că avea ceva de-a face cu asemănarea în ritm, sau subiect (rimă are doar din cînd în cînd), cu un poet care-mi place. Sau poate mă înșel… dați-vă și voi cu părerea, seamănă sau nu cu cineva…? A… și… fiți blînzi… sunt doar timide încercări din facultate.

Plagiat (proză în versuri)

Haina dulce-a nebuniei mă cuprinde – nu mă strînge -, /uit de existența-mi ternă și trăiesc în alte vremi, /ochii nu mai văd nimica, se întorc, se răsucesc, /simt-năuntrul meu o lume, două, poate și mai multe… /Ce n-aș da să pot atinge frumusețea astor lumi.

Simt lumina cum se stinge, bob cu bob, încetișor, /se prelinge, se ascunde, întunericul se-nchide… /Au plecat razele toate, n-a rămas în urma lor /decît golul nebuniei – nisip iute, mișcător.

Întuneric sau lumină, mi-e tot una, orice-ar fi: eu trăiesc în lumea asta orice clipă, zi de zi. Doar arar, cînd viața toată, prea de plumb atîrnă greu, mă las pradă nebuniei, mă arunc, mă rătăcesc, stau un timp, deși timp nu e, și apoi mă regăsesc și mă-ntorc atunci din mine, zîmbitoare, glorioasă… eu știind ce nimeni știe și ce nu poate fi spus – colțul meu de întuneric, universul meu ascuns, dogma mea de nepătruns.

 

Palaria – proces decizional.

Azi am petrecut aproape 5 minute in fata oglinzii, imbracata, cu geaca pe mine, cu ghiozdanul cu laptop in spate, punandu-mi si dandu-mi jos palaria. Palaria e o palarie de fetru in stil masculin, parca un pic mai inalta decat cele pe care le purta tataie pe vremuri, dar similara, neagra cu dungulite foarte fine oblice. Am cumparat-o acum un an sau doi, fiindca mi-a placut, si de atunci sta in sifonier. N-am purtat-o, fiindca mi se pare putin… extravagant sa porti o palarie masculina. Dar imi place. O mai pun uneori prin casa, sa vad cum imi mai sta, si zambesc in oglinda.

Asa ca azi dimineata tocmai imi trageam o caciulita alba pe cap si voiam sa ies din casa, cand ma gandesc sa vad cum mi-ar sta cu palaria. Nu s-o iau afara, doar asa, sa ma uit in oglinda… Si o scot din sifonier, o pun pe cap, zambesc multumita ca nu-mi sta deloc rau, o dau jos si pun la loc caciulita. Uaaah, ce naspa imi sta acum caciulita! Nu se poate… Mai bine ies fara. Dar palaria imi statea bine, nu? Ia s-o mai pun o data. [o pun]

Da, imi sta bine, dar nu pot sa ies cu ea. E un pic cam aiurea… [o dau jos] Dar ploua usor afara, daca imi pun palaria as putea sa merg fara umbrela. Ei, as! Asta nu e motiv sa-mi pun palarie. [totusi, o pun] Si pe deasupra, am mai vazut fete cu palarii masculine. E acceptat acum. Daca nici acum cand merge n-o port, atunci cand? Bine, dar, ele mergeau intr-un pub, nu la serviciu, dimineata. [o dau jos]

Ma uit iar in oglinda… Parca totusi nu aratam asa rau cu palarie. [o pun la loc] Of, si totusi zici ca seman cu nea nelu’, ca si el poarta tot de-astea! [o dau jos] Hai ma, ce naibii, cine zice ca nu pot s-o port? Sunt doar eu si cu mine si eu zic ca pot! Clar?! [o pun, indesat si autoritar] Ma uit la mine in oglinda cu o privire ucigasa: daca o mai dai jos o data te bat! Mergi cu palarie la serviciu! Am hotarit! Ai palaria asta de doi ani si o tii in sifonier degeaba. Iti place, o porti!

Ma salut in oglinda, in stil Mitica, ridicand un pic de palarie, si ies, zambind discret pentru momentul umoristic pe care mi l-am oferit singura. Cred ca si pisica ar fi crezut ca e hilar, daca ar fi avut rabdare sa ma urmareasca…

Atitudini diferite, aceleasi stergatoare

Citeam azi la razvan exarhu pe blog ca ridicatul stergatoarelor a devenit sportul favorit in bucuresti, fie ca esti parcat cum si unde trebuie, fie ca (si mai ales daca) nu. In Pitesti se intimpla rar, si cred ca de-aia nici nu inteleg eu atitudinea. Poate doar daca dai peste un administrator de scara bolnav cu nervii care sta agatzat in spatele perdelei de la bucatarie, ca sa vada cine vine si cine pleaca, si te-ai trezit sa parchezi fix pe locul unde parcheaza fi-su cand vine in weekend. Si atunci ridicatul stergatoarelor e cea mai buna chestie care se poate intimpla. Dar activitatea mi-e cunoscuta fiindca am mai vazut masini cu stergatoarele in aer. Prima data mi s-a parut haios, ca si cum ar fi la concert. Apoi mi-a zis cineva ce inseamna.

Insa mi-am adus aminte, nu stiu daca v-am povestit cand am gasit un stergator ridicat la masina in dubai… Parcarea e inauntru, la subsolul cladirii de locuinte, si coboram noi cu liftul, ne ducem la masina, si vad stergatorul de la sofer ridicat. Raman cu ochii cascati la el si il intreb pe umf “ce e cu asta? si aici se ridica stergatoare?”. Locurile sunt numerotate si fiecare apartament are unul sau mai multe locuri de parcare, in functie de numarul de dormitoare, asa ca, nestiind ce sa cred, m-am gandit ca o fi parcat pe locul altcuiva. Dar apoi am vazut ca-s mai multe cu stergatoarele pe sus. Ce se intimpla?

A ris de mine. Acolo stergatorul ridicat inseamna cu totul altceva. Inseamna ca indianul care spala masini prin parcare ti-a spalat masina. Deci e… de bine! Acelasi gest, alta atitudine.

Asa ca ma gandesc… practic nu faptul ca-ti ridica stergatoarele e ofensa, nu? Ca doar nu e asa mare problema sa le pui la loc. Mai degraba ce semnifica stergatorul deranjeaza. Cand te anunta ca masina e curata luna, e de bine. Faptul ca cineva te-a injurat ca ai parcat aiurea si n-are loc de tine, e de rau. Pai si atunci, n-ar fi cel mai simplu ca nu parchezi aiurea, ca sa n-aiba de ce sa te-njure? Iar daca n-ai parcat aiurea.. nu inseamna decat ca a trecut pe acolo cineva cu probleme psihice si in cazul asta, e bine ai scapat cu stergatoarele ridicate si nu s-a hotarit sa dea cu pietre in geamuri si sa picteze michimausi, ca na, orice e posibil…

Deci nu pricep de ce atita vehementa impotriva unora care ridica niste stergatoare. Ori iti atrag atentia ca n-ai parcat bine, de cele mai multe ori, si ar trebui sa accepti ca asa e, ori, in rarele momente cand erai “in regula” si te-ai trezit cu stergatoarele pe sus… be cool about it. Inchipuie-ti ca masina ta amortise si avea chef sa dea din stergatoare un pic…

Musique

Mi-e greu sa scriu fiindca creierii mei se leagana odata cu capul in ritmul muzicii. Cuvintele pina sa se formeze in varful degetelor se plimba si curg dintr-o parte in alta, ca intr-un ciur care le cerne fin, numai ca de data asta nu le cerne, doar le amesteca mai tare.

Azi toata dimineata am ascultat Roxette pe Youtube. De la o melodie la alta si la alta si inca una, si tot asa, vreo cateva ore, timp in care mi-am amintit ca oamenii astia cantau superb, mi-am dat seama ca stiu mai multe melodii decat credeam, si m-am intrebat oare de ce n-au mai scos nimic nou de multi ani? Si, cu tristete am inceput sa caut data in care s-au despartit, dar am dat peste ceva mult mai interesant: in 3 zile au primul concert impreuna dupa 8 ani. Roxette revine in concerte!

Vreau la concert la Roxette! Anul asta canta doar in olanda si germania, si n-am bani de dus Am si gasit bilete, ba chiar si avion pina acolo, dar la un calcul sumar am zis ca imi depaseste situatia financiara de moment Sper sa mai aiba concerte si la anul, undeva prin Europa, fiindca nu cred sa ajunga chiar la noi… Uaaaai, ce tare vreau la concert la Roxette!

Dupa prinz mi-am amintit de cd-ul pe care-l am la mine, primit cadou de la cineva care s-a gandit la mine si la sufletul meu, si mi-a trimis coloana sonora de la “La Mome” (la vie en rose). L-am primit acum o saptamina, impreuna cu un album cu fotografii de pe strazile din Montmartre, ca sa ma topesc de tot de placere si sa ma bucur si vizual, nu numai auditiv, dar (mi-e rusine sa recunosc dar asta e!) CD-ul l-am uitat in geanta, si abia azi il ascult. Da, e Edith, dragostea mea Edith, aceeasi Edith care ma fascineaza de cand am auzit prima data Milord. Edith pe care am fost s-o caut la Olympia si pe strazile vechi din Paris, Edith a carei voce ma face sa plutesc aproape fizic si sa inteleg ca levitatia e posibila.

Acum imi vibreaza in urechi un rrrrrien de rien, ma leagana usor La Foule, inima imi bate in cadenta data de Padam, iar lui Milord stiti deja ca nu-i pot rezista, asa ca dansez… mais oui, dansez, Milord…

Sapând drept prin centrul pământului…

Am auzit mai devreme in birou ceva de scăzut dobânda la bancă, si că ar cădea fiindcă vrea să respecte și ea legea gravitației ca tot omul, dar atunci când crește de ce crește? Pai e clar, nu? A căzut prea mult, a trecut de centrul pământului și începe să se ridice în partea cealaltă.

Fiind curioasă am vrut să văd pe unde iese dobânda pe partea cealaltă și dacă merită urmărită unde se duce. Iese pe undeva pe lângă Noua Zeelandă. Inițial mi se părea că mergând drept prin pământ aș ieși tot undeva în emisfera nordică, dar uitasem că am zis că trec prin centru… (de-aia sunt două picățele albastre, dar ignorați-o pe aia din nord. aia roșie e la noi, aia albastră de jos e fix de partea cealaltă a globului)

(http://www.antipodr.com/ ajută cu găsirea punctului de pe partea cealalta a pământului, și http://itouchmap.com/latlong.html cu însemnarea mai multor coordonate geografice)

Oricum și sus era tot în mijlocul apei… deci nu merită să mă apuc de săpat că oricum nu ajung nicăieri și mai și inund pe aici că se scurge oceanul prin gaura săpată de mine… și abia am adăugat pe google mapmaker o grămadă de străzi din pitești, ar fi păcat să ajungă brusc pe fundul oceanului pacific și să nu mai conteze toată munca mea…

Vorbind de “muncă”, m-am apucat să refac poza de promoție de la sfârșitul liceului, adică să fac una nouă cu poze recente adunate de la toți colegii de liceu. Partea cea mai dificilă e să le amintesc constant și să-i stresez pe numiții colegi să îmi trimită pozele lor. Pentru moment am 18. Mai am nevoie de încă pe atâtea. Am fost mulți în clasă… 

Și fiindcă tot trebuie să dau sms-uri și să îi sun pe fiecare să le cer poza, mi-am adus aminte cât urăsc eu să sun oameni necunoscuți sau cu care n-am vorbit de mulți ani. Nu vorbitul în sine e problema, că mă exprim relativ coerent, nu ma-mpiedic în cuvinte, însă până să ajung să spun alo, să mă prezint, am emoții. E ca un fel de început de atac de panică. N-am stat până acum să mă gândesc prea mult la asta, dar cam așa e… Am senzația că o să spun ceva aiurea, îmi bate inima mai repede decât de obicei și undeva într-un colț de creier se ivește o speranță absurdă că persoana pe care o sun nu va răspunde la telefon, chiar dacă într-adevăr trebuie să vorbesc cu ea. Nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc la telefon cu altcineva decât cu prietenii și apropiații. Prefer discuțiile față în față. Dar până acum nu descoperisem ce reacții ascunse au loc în timp ce apăs o amărâtă de tastă de apelare pe telefon.

Despre teama mea de fluturi de noapte știți, nu? Sau nu v-am povestit?…