Loc de joaca.
Stie cineva, din intamplare, ce font e asta din imaginea de mai sus? Sau stiti pe cineva care s-ar putea sa stie ce font e? 
Mi-au venit invitatiile, si acum mi-am dat seama ca vreau sa fac si bucatica aia cu orele la biserica si la restaurant, cu acelasi font, numai ca nu stiu cum se numeste… Si trebuie sa aflu pana in weekend, cand vreau sa le fac 
Heeeeeelp…
Monotype Corsiva e aproape identic. il folosesc pe asta, doar F-ul difera, dar pot trai cu asta Am învaţat aseara primii pasi de vals. Si i-am repetat cu conştiinciozitate, aratând ca doi roboti care învaţă sa se miste. Doi oameni de tinichea putin cam neunsi pe la incheieturi. I-am prins, doar că trebuie să învăţăm să îi facem într-un fel care să nu ne facă să părem aşa caraghioşi.
Ochi in ochi, 1-2-3, 1-2-3, ne bufneşte rîsul pe amîndoi. Celălalt stîng, iubitule. Ah, acum am gresit eu! Mergem înainte. Lasă ca în 10 şedinte ne iese nouă… Nu vrea domnişoara care ne învaţă şi ne păstrează ritmul (că noi nu reuşim) să vină cu noi la nuntă? Şi dupa câteva valsuri în care ne-am obişnuit cu paşii, a început latino. Sa fi fost cha-cha? Oricum am prins paşii si acolo, mai avem puţin şi ne declarăm genii dansatoare. Să vedem peste 3 lecţii cum zburăm prin sală, de ne trimti aştia la concurs. Dar nu, o să trebuiască să-i refuzăm, n-avem timp de concursuri. Noi avem treburi mai serioase: să nu ne împiedicăm unul în celălalt la nuntă.
Trei salturi pentru mine
In ultimul timp s-au ingramadit multe intamplari, evenimente, programari si detalii marunte in viata mea, dar trei s-au diferentiat de celelalte, ca fiind deosebite si importante. Pe langa coafuri, invitatii, machiaje, torturi, meniuri, cursuri de dans, rochii, pantofi, costume, jartiere, diademe si multe alte nebunii, pe langa nuntile prietenilor, iesirile cu parintii, zapaceniile pisicii si un milion de alte lucruri, sunt trei hopuri care au fost marcate in vietile noastre.
Unul este momentul cand eu si umf ne-am cumparat prima sticla de rom cu intentia de a o deschide. Ca sa intelegeti mai bine, nici eu nici umf nu depasim 3 pahare de orice alcoolic pe an. Noi suntem aia care, daca am deschis o sticla de vin cand a venit cineva pe la noi, peste o luna inca ne uitam la sticla aia deschisa din frigider si ne intrebam ce sa facem cu ea. Aceiasi care, deschizand o cutie de bere ca s-o bem impreuna, aruncam 3 sferturi din ea fiindca nu mai putem. Ei bine, noi ne-am cumparat o sticla de rom. Pentru noi, nu ca s-o dam cuiva.
Smecheria e ca am cumparat-o pentru a face lapte cald cu rom si scortisoara, care e mai bun decat ciocolata calda. (si cu putin zahar si mult lapte praf, ca sa fie gros) Dar oricum, asta nu conteaza, nu? Important e ca ne-am cumparat o sticla de rom pentru noi. Cum ziceam, un mare hop.
Un altul, si cel mai recent, sunt ochelarii mei. S-au crapat. :( Elefantul gratios s-a asezat pe ei. Bine, si eu ii lasasem pe canapea, dar nu ma asteptam sa se cantareasca pe ei. Astia sunt primii mei ochelari si imi plac tare mult, asa ca spargerea primilor mei ochelari e o chestie ingrozitoare. Va trebui sa faca penitente o saptamana pentru ei. Din fericire ramele n-au suferit foarte tare, doar s-au cracanat putin, si le-a aranjat la loc. Trebuie doar sa-mi schimb lentilele si vor fi ca noi. Dar totusi… mi-a spart ochelarii!!
Din fericire pot vedea destuld e bine prin ei, crapatura fiind sus…
Din nefericire e fix lentila cu dioptrii (am una de plastic simplu, fara dioptrii, si una cu -0,75).
Din fericire pot vedea bine si fara ochelari, nu e grav.
Din nefericire nu pre pot lucra la computer fara ei, ca obosesc.
In principiu… trebuie sa-i schimb, dar nu e urgent.
Oricum, sa va spun de al treilea hop, si cel mai important din punct de vedere psihologic. (nu stiu daca romul si ochelarii se pot califica drept hopuri psihologice… se pot? ca altfel e singurul psihologic, dar ce conteaza semantica?)
Ei bine, ne-am luat bilete de avion pentru la toamna, cand va trebui sa ajungem in varsovia la o nunta, si… completa campurile ca sa cumpere biletele online si ajunge la numele meu. Ma intreaba nehotarit: pe tine cum te trec aici? Am un moment de pauza ca nu pricep ce intreaba, in care ma uit la el cu o privire goala. Ce vrei de la mine? Pai, stii, zice el, o sa fie dupa nunta noastra… cu ce nume te trec pe bilet ? Aaaa…!
Nu discutasem acest… amanunt. Ce fac? Trebuie sa decid in astea 3 secunde pana sa treaca numele. Pai… nu pot eu sa decid de 2 luni ce melodie vreau ca sa ne faca videoclip din filmul de la nunta si in 3 secunde sa hotarasc daca-mi schimb numele?! Noroc ca a fost timpul atat de scurt, incat n-am avut timp nici sa ma gandesc, nici sa ma razgandesc, nici sa imi gasesc argumente pro si contra, nimic. Am hotarit fara sa stiu de ce, sa ma treaca cu numele lui.
Nu l-am pronuntat, ca imi vine tare greu. Parca vorbesc de altcineva. Parca odata ce pronunt devine adevarat… si parca ma schimba pe mine. Inca ma intreb de ce am spus ca imi schimb numele? Nu ca nu vreau sa port numele lui, doar ca nu vreau sa renunt la al meu. E al meu!
Asa ca asta ma framanta acum. O sa ma obisnuiesc cu ideea?
Noul meu stress e putin mai vechi de fapt, fiindca a devenit stress asa, prin trecerea timpului. Acum vreo luna am inceput sa ma uit pe net dupa invitatii. Era cam pe la jumatatea lui aprilie. Si dupa ce am cautat vreo doua zile, am gasit ce voiam eu. Una haioasa, cu mireasa pe o bicicleta, care-l cara pe mire in cosuletul bicicletei, si cand trageai invitatia bicicleta se misca si ea.
Dupa ce am gasit-o, i-am facut si un text. Si aparent era un text prea banal pentru asa o invitatie, asa ca am aruncat o noua privire de ansamblu asupra situatiei, mi-am chemat muza, i-am aratat invitatia si i-am spus: imi trebuie un text la fel de haios ca ea. Fa-ti treaba si inspira-ma!
Si.. a iesit o poezioara cu 6 strofe, cu versuri de gradinita, deci potrivita la fix invitatiei, cu biciclete, fara calesti si cai, cu masini… tot ce se putea folosi sa ajungem in luna de miere. (Nu pun textul ca poate rideti de el si se supara muza si nu mai vine a doua oara. Le trimit doar la cerere. Si-asa s-a cam sucarit ca ea inspira poezii serioase, nu versuri de amuzament usor, asa ca ale mele.)
Apoi am ajuns acasa si i-am aratat lui umf mareata realizare. Umf a citit si a spus “DA! Super! Asta punem pe invitatii!”. Speram eu sa ma sustina, ca doar de-aia l-am ales, ca e la fel de nebun ca mine. Facem noi invitatia in versuri, dar, ii dau eu vestea proasta, mai trebuie sa bagam pe acolo si niste ore, o biserica, un picior de nasi, niste parinti, un restaurant… chestii serioase. Unde pisici mai incap pe langa alea 6 strofe?!
Si tot eu ii propun (ma gandisem la toate, pe drum spre casa): vorbim cu aia de ne fac invitatiile, sa ne mai agate o foaie, un cartonel, ceva, de snuruletul invitatiei. Mai mititel, si pe care sa scrie partea serioasa si banala. Si, peste 2 zile facem si comanda pe mail, la publiserv.ro, la oradea. Era lunea din saptamana cu Pastele. Am si sunat, sa intreb daca la invitatia aia cu bicicleta pot adauga un cartonel separat, si mi-au spus acru ca nu. Decat daca le trimit eu cartonul, taiat de mine, doar sa-l imprime. Eh, pai si atunci ce nevoie mai am de voi, zic eu? Lasa ca ma descurc eu cu cartonelul.
Cam pe miercuri imi raspund la mail. “ Asa cum scrie si pe site, acest cod este indisponibil. Va rog sa va alegeti alt model!” Au! Ma duc sa ma uit iar pe site. Hmmm.. da, acum scrie… Dar cum sa-mi aleg alt model cand eu am facut poezioara cu biciclete?! Pai nu se poate. Hai sa caut prin alte locuri. Imi aliniez o lista de 5 numere de telefon de la agentii care au invitatia pe site. Primii doi n-au pe stoc. Al 3-lea are. invitatiipentrununta.ro
Domle, sigur le ai pe stoc, ca am mai facut eu comanda si mi-au zis ca nu mai sunt. Da domnisoara, le avem pe stoc. Aveti 200? Avem. In cat timp le faceti? Pai in 2 zile verificam daca intra textul la tipar, si inca 3 zile sunt gata. Buun, pai ii trimit omului mail cu comanda, cu textul, bla bla. Asta era miercuri pe seara. Vineri, sun.
Domle, am trimis si eu un mail acolo, si n-am primit nici o confirmare, nici o proba de tipar, nimic. Ziceati 2 zile. Aa, zice, da, am primit mailul, dar e vinerea mare si nu lucreaza nimeni la tipografie. Mai dureaza un pic, Abia saptamana viitoare facem proba de tipar, si pe 5 mai sunt gata. Asta e, imi zic, si-asa nu mai lucreaza nimeni pana atunci, asa ca e ok si 5 mai. Si astept o saptamana.
Pe 5 mai, astept toata ziua si nimic. Marti ma suna una. De la invitatii. Care invitatii? Invitatii de nunta. Care invitatii de nunta madame, ca am sunat la vreo 5-6. invitatiipentrununta.ro. Aha! Voi! N-am primit nici macar proba de tipar! Unde e? Pai, stiti, nu le avem pe stoc. Pooooftiiim?! N-ati zis ca le aveti pe stoc cand am sunat si am facut comanda, acum 2 saptamani? Pai, domnul cu care ati vorbit nu avea acces la stoc atunci si … Si ce? A zis asa, din amintiri? Oricum, nu le mai avem, dar putem sa facem comanda la Oradea de ele, doar ca dureaza cam 10 zile, desi nu pot sa garantez ca vor fi chiar 10 zile. Asteptati, sau va alegeti alta?
Mda, evident, am ales varianta 3. Ma duc la altii. Dupa inca doua agentii contactate telefonic si inca trei in care am intrat in oras m-am convins deplin: toti le comanda de la Oradea! si la oradea nu le au!!!! Deja sunam la agentie si cand ziceau ca verifica la furnizor ii intrebam eu: de la oradea le luati? da - raspundea o voce putin surprinsa. Atunci nu le aveti, nu va faceti griji, completam eu.
Si cum era clar ca tot universul comanda invitatii de la oradea, mi-am zis ca am avut eu ghinion cu ei, sa mai incerc o data. Intru iar la publiserv.ro si gasesc alte invitatii, cu masinuta, care s-ar potrivi cu poezioara (acum asta e partea importanta, ca nu mai chem muza pentru fiecare invitatie - trebuie sa se potriveasca ele cu poezia).
Sun intai si intreb - le aveti? Doar 200, mi se raspunde. Mai nou imi trebuie 250, la o recalculare sumara. Bun, zic, le iau pe astea 200 si mai imi dati 50 din altele, din aceeasi colectie. Sun in 10 minute sa-mi confirmati ca aveti 200 din astea si 50 din alelalte, cu fereastra.
Si sun. Imi confirma, dau comanda. Deja era 7 mai. Doua zile mai tarziu, imi trimit proba de tipar. Intra poezioara pe invitatii. Pe amandoua. Ok, zic fericita, dupa ce am verificat ca n-au gresit litere, data, chestii; dati-i drumul, de urgenta, le astept in 3 zile. Prin posta sau curier, ma intreaba ei? Curier, ca e mai rapid, zic eu.
Doar ca 30 de minute mai tarziu primesc mail inapoi de la ei. “ Comanda dumneavoastra a fost confirmata insa am o veste nu prea buna… Din pacate codul 32.048.7302 nu mai este….” Nu prea buna, a? Pai bine madame, nu mi-ai confirmat ca le ai? - astea erau alea 200 cu masinuta - Pai da, cand v-am confirmat le aveau, dar pana ati facut comanda, s-au evaporat. Le-au furat extraterestrii din depozit pana sa dati comanda ferma. In alea 2 minute de cand mi-ati confirmat telefonic si pana sa trimit eu mailul de acum 2 zile? Fix atunci! Mda. Seriozitate pe ei cat cuprinde. Am vrut sa-i dau naibii si pe astia, dar mi-am adus aminte ca tot universul ia invitatii de la ei si ca tot acolo ajung.
Dupa o criza de nervi in care toate farfuriile din bucatarie tremurau de frica mea, m-am intors calma la calculator, am cautat altele - sa se potriveasca cu poezia, cum ziceam - si i-am raspuns la mail. Din astea aveti 250? Astept confirmare scrisa, ca de la aia telefonica nu ma astept la nimic.
Sambata vine mail cu proba de tipar. Pusesera poezia in asa fel, incat trebuia sa citesti de la dreapta la stanga. Erau primele trei strofe pe o coloana in dreapta si urmatoarele trei pe o coloana in stanga. Dupa nervii de ziua precedenta, ma bufneste un ris isteric si ii zic lui umf, care ma tot intreba de ce rid, ca mai bine sunam oamenii si ii invitam telefonic pe toti, ca noi n-o sa ajungem vreodata sa ne facem invitatii, cu norocul care ne urmareste
Le-am trimis mail cu asezarea corecta a strofelor, incat sa inteleaga si aia care nu sunt obisnuiti sa citeasca in ebraica, si azi mi-au trimis din nou proba de tipar, sa confirm comanda. Nu era decat poza cu asezarea buna a strofelor, si scria: “Buna ziua. Asa?” Le-am raspuns si eu: “Exact asa.”
Acum astept zambind, ca a trecut o ora de cand le-am raspuns, sa vad ce se mai poate intampla. Deja a devenit un joc interesant. Trebuie sa urmeze ceva, nu?
Ploua. Tot ploua de la pranz incoace. A plouat si azinoapte. Dupa ce m-am trezit, eu si pisica am stat 2 minute pe geam, uitandu-ne la picaturile de ploaie de pe frunzele de tei. Cel putin eu, ca ea se uita la coada de gugustiuc ce se vedea din cuibul de la coltul balconului. Dar dimineata nu ploua, asa ca nu mi-am luat umbrela. Nu conteaza, umbrela n-are nici o importanta in articolul asta, dar m-am gandit sa o mentionez, totusi. Sau mai degraba lipsa umbrelei.
A plouat azinoapte, zic, si melcii au iesit la plimbare. Dis de dimineata, ca atunci cand am ajuns eu erau deja la jumatatea drumului. Inseamna ca mersesera de cateva ore, nu? Drumul, de altfel, e un trotuar pe care-l traverseaza, din nu stiu ce motiv, in fiecare zi ploiaoasa, o gramada de melci. O bucata de 20 de metri de trotuar, la coltul unei cladiri a Electrica, lat de vreo 2 metri, cu un smoc de iarba pe o margine, pana la bordura si la strada plina de masini, si cu un spatiu verde ingradit de un zid de vreun metru si un pic pe partea cealalta. Ce-i asa de special la trotuarul asta nu stiu, si nici la smocul de iarba spre care se indreapta toti melcii.
Cred ca vine o zi in viata fiecarui melc, cand isi ia ce are prin casa, pune tot in spate si o porneste la drum. Coboara frumos zidul (vreo doua ore, cu pauze, sa nu oboseasca), trec trotuarul, lat si proaspat asfaltat, si se duc spre cei 20 de cm patrati de iarba. Ce-i drept, inainte de re-asfaltare, acolo era mai multa iarba, dar tot nu era destula pentru generatiile de melci care zburdau spre ea. (Nu indraznesc sa ma gandesc ca poate, melcii, vor sa treaca strada). Oare singurul lor motiv e sa ajunga pe partea cealalta?
Nu ca ar fi un tzel nedem de un melc, nu pot spune asta, dar calatoria asta este pentru multi calatoria vietii lor. Procentul de melci care ajung pe cealalta parte a trotuarului este mai mic decat rata de ajungere in ocean a testoaselor de galapagos abia iesite din ou pe care le asteapta toti pescarusii din cartier cu pofta. Si, odata ajunsi, ce fac acolo? Unii ghinionisti nici nu ajung la petecul de iarba, la Mecca melcilor de la electrica. Pentru a scurta zona periculoasa in care atatia din neamul lor au fost zdrobiti de trecatori indiferenti la aspiratiile escargotice, melcii trec drumul perpendicular, insa iarba e numai vreo 3 metri, din aia 20 cat e bucata frecventata de melci.
Asa ca azi dimineata o empatie fara pereche a dat peste mine si m-am apucat de ajutat melcii la trecutul trotuarului. La inceput a fost unul, dar odata ce l-am trecut pe acela, au observat si restul ca a venit transportul rapid, si n-a fost cale de scapare: si-au pus toti avariile in functiune si au inceput sa fluture din ochi, ca sa-i trec si pe ei. Asa ca am devenit salvare de melci. Cum vedeam unul mai obosit, in mijlocul drumului, il ridicam si-l transportam pe petecul de iarba. Am facut asta de vreo 15 ori pe 2 metri de trotuar, si incepusem sa atrag priviri curioase de la trecatori, care se intrebau de ce fac temenele cu ghiozdanul in spate unui stalp de telegraf, cand observ un fenomen curios: doi melci se intorceau!
Atunci m-am oprit, fiindca m-a lovit intrebarea, ca si cu batranica pe care o treci strada, oare ea vrea? Si m-a lovit fix cand ma aplecasem dupa un melc minor care mergea smechereste, cu un ochi mai jos si unul mai sus, de ziceai ca nu intrebare a fost, ci hernie de disc. Dar fiindca tot ma aplecasem si mai si ramasesem asa pret de vreo 2 secunde, l-am mutat si pe el in petecul de iarba. Daca melcii astia tocmai realizasera visul vietii lor si se intorceau? Bine, cei pe care-i mutasem, era indreptati in directia buna, dar daca, bunaoara, se intorsesera sa le faca cu ochiul alora care abia se miscau spre mecca melceasca, iar eu i-am mutat 2 ore mai inapoi?
Cel putin, mi-am zis eu, acum ca sunt multi la un loc, dau petrecere. Au motiv sa mai stea. Or fi teritoriali melcii astia? Mi-e greu sa imi imaginez un melc violent
Inca imi faceam procese de constiinta 5 minute mai tarziu, ca oi fi mutat si melci care voiau in partea cealalta, cand mi-am dat seama care era treaba cu aia doi de se intorceau. Erau doi melci mai tineri si sugubeti, care dupa ce toata dimineata au mers cadentat, strigand ”in-spre iar-ba, in-spre iar-ba!”, ajunsi la jumatatea drumului, au pornit-o inapoi strigand “din-spre iar-ba, din-spre iar-ba!”.
N-are cum sa fie altfel, ca doar n-au avut timp sa ajunga si sa mai faca si trei sferturi de drum inapoi, cand restul melcilor abia treceau de jumatatea drumului. Si, scapand eu de sentimente de vinovatie dupa ce-am facut-o pe salvarea cu melcii, am inceput sa-mi aduc aminte cum faceam acelasi lucru cu rimele care se zbateau in baltile cu apa, dupa ploaie, cand eram mica.
Ce bine ca melcii sunt strangatori si isi cumpara casa de cand sunt mici, ca altfel ar fi fost la fel de scarbosi la atingere ca si rimele… Yuck!
