La inceputul saptaminii spuneam cuiva ca as vrea tare mult sa ma duc sa zac pe un sezlong sub Tudor, stejarul meu, vreme de cateva ore, intr-o dimineata cand lumea intreaga isi vede de treburile ei. Ca un fel de a pasi afara din timp si din lume si de a privi din afara ei. O pauza scurta de la mersul lucrurilor, un fel de… nu de a opri timpul, ci de a fi cumva deasupra lui, intr-o alta dimensiune.
Si cum uneori universul mai asculta si de dorintele mele, uite ca incet incet se pune totul cap la cap si ajungem si la momentul meu. A doua zi parintii mei si-au luat niste… scaune foarte comode – nu chiar sezlonguri, dar pe aproape, ceva intre scaun, fotoliu si sezlong. Nu mi-am dat seama atunci ca asta e felul universului de a-mi spune ca aranjeaza el cumva 🙂
Dar cand azi s-a taiat curentul la serviciu la ora 10 si am aflat ca nu va reveni toata ziua deja am banuit ca e ceva mai mult de o coincidenta la mijloc. Cum calculatoarele refuza cu indirjire sa functioneze fara curent (si asta intr-o epoca a energiei alternative cand parerea mea e ca ar trebui sa functioneze cu ajutorul energiei solare sau a energiei generate de apasarea tastelor, pe acelasi principiu ca dinamul de la bicicleta) am incheiat ziua de munca la o ora dupa ce o incepusem si, evident intristati pina la lacrimi, ne-am luat zi libera.
Ia spuneti, puteti ghici ce-am facut eu azi? Bine, dupa ce am mancat o pizza intreaga (cu extra parmezan, cum altfel?) si dupa ce am trecut si mi-am cumparat haine de am umplut ghiozdanul de la laptop. 🙂 (I-am luat si lui Umf o camasa, n-am luat numai pentru mine!)
Am fost si am privit cerul de sub Tudor. Nu, nu, cerul era deasupra lui Tudor. Eu eram pe sezlong, sub stejar! Asta desigur, dupa ce nenea paznicul de la Mvzevl Jvdetean (mai cunoscut sub numele de Muzeul Judetean, dar daca asa scrie pe firmament, cine sunt eu sa ii zic altfel?) mi-a spus ca da, Planetariumul s-a deschis, practic, intr-un fel, dar nu pentru public, si ca abia de saptamina viitoare pot sa ma duc sa intreb la ce ore va fi spectacolul, fiindca inca nu s-a hotarit nimic. M-a putut lamuri insa in doua privinte. Anume, intrarea la planetarium nu e pe acolo ci pe cealalta intrare, si oricum n-am nici un motiv sa ma duc sa intreb acolo ca nici la intrarea aia nu stiu nimic fiindca nu s-a stabilit nimic. A, dar prima luna e gratuita intrarea 😀
Si cum la planetarium n-am putut sa ma duc, mi-am adus aminte de marea mea dorinta de luni si m-am dus sa montez scaunul pe care l-am declarat ca proprietate personala si inviolabila in care dau voie, in marinimia mea, sa se aseze si altii numai cand eu nu sunt acolo. Si l-am montat. (incep sa cred ca ma pricep! dupa ce am montat singura si fotoliul-balansoar. fotoliul era de la ikea, ce-i drept, si cred ca si copiii ar trebui sa fie in stare sa-l monteze… si de altfel si montarea scaunului a fost cam la acelasi standard, dar de ce-as recunoaste-o? mai bine ma dau mare ca pot.). Apoi l-am asezat sub Tudor si m-am cufundat in el, cu planuri de a zace linistita.
Ah, uitasem sticla de suc de portocale in masina. Bine ca s-a dus tata s-o ia. Acum puteam sa stau acolo, sa privesc frunzele inca verzi, sa ascult linistea, sa ma doara ochii de la atita albastru de cer… Sa pasesc in afara timpului putin…
Momentul de liniste, fericire si calm a tinut… sa tot fie cam 20 de secunde intregi, pina Cedric s-a hotarit ca ceea ce fac eu e tare amuzant si trebuie sa se alature si el petrecerii, sarind pe mine si alergand in jurul scauno-fotoliului. Si apoi si Zuzi, catelusa, s-a catarat pe sub bratul sezlongului, ca m-am trezit cu ea in brate. 😀
De unde mi-am dat seama ca momentele de fericire sunt intotdeauna curmate de… alte momente de fericire, si daca le pun pe toate cap la cap par sa fie destule cat sa umple o viata 🙂
V-am spus ca si maine se taie curentul la serviciu? 😀 Acum ma credeti ca viata e facuta din momente de fericire? 😀
Vorbe si ganduri 