Sapând drept prin centrul pământului…

Am auzit mai devreme in birou ceva de scăzut dobânda la bancă, si că ar cădea fiindcă vrea să respecte și ea legea gravitației ca tot omul, dar atunci când crește de ce crește? Pai e clar, nu? A căzut prea mult, a trecut de centrul pământului și începe să se ridice în partea cealaltă.

Fiind curioasă am vrut să văd pe unde iese dobânda pe partea cealaltă și dacă merită urmărită unde se duce. Iese pe undeva pe lângă Noua Zeelandă. Inițial mi se părea că mergând drept prin pământ aș ieși tot undeva în emisfera nordică, dar uitasem că am zis că trec prin centru… (de-aia sunt două picățele albastre, dar ignorați-o pe aia din nord. aia roșie e la noi, aia albastră de jos e fix de partea cealaltă a globului)

harta-lumii2

(http://www.antipodr.com/ ajută cu găsirea punctului de pe partea cealalta a pământului, și http://itouchmap.com/latlong.html cu însemnarea mai multor coordonate geografice)

Oricum și sus era tot în mijlocul apei… deci nu merită să mă apuc de săpat că oricum nu ajung nicăieri și mai și inund pe aici că se scurge oceanul prin gaura săpată de mine… și abia am adăugat pe google mapmaker o grămadă de străzi din pitești, ar fi păcat să ajungă brusc pe fundul oceanului pacific și să nu mai conteze toată munca mea… 😛

Vorbind de „muncă”, m-am apucat să refac poza de promoție de la sfârșitul liceului, adică să fac una nouă cu poze recente adunate de la toți colegii de liceu. Partea cea mai dificilă e să le amintesc constant și să-i stresez pe numiții colegi să îmi trimită pozele lor. Pentru moment am 18. Mai am nevoie de încă pe atâtea. Am fost mulți în clasă… 

Și fiindcă tot trebuie să dau sms-uri și să îi sun pe fiecare să le cer poza, mi-am adus aminte cât urăsc eu să sun oameni necunoscuți sau cu care n-am vorbit de mulți ani. Nu vorbitul în sine e problema, că mă exprim relativ coerent, nu ma-mpiedic în cuvinte, însă până să ajung să spun alo, să mă prezint, am emoții. E ca un fel de început de atac de panică. N-am stat până acum să mă gândesc prea mult la asta, dar cam așa e… Am senzația că o să spun ceva aiurea, îmi bate inima mai repede decât de obicei și undeva într-un colț de creier se ivește o speranță absurdă că persoana pe care o sun nu va răspunde la telefon, chiar dacă într-adevăr trebuie să vorbesc cu ea. Nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc la telefon cu altcineva decât cu prietenii și apropiații. Prefer discuțiile față în față. Dar până acum nu descoperisem ce reacții ascunse au loc în timp ce apăs o amărâtă de tastă de apelare pe telefon. 😀

Despre teama mea de fluturi de noapte știți, nu? Sau nu v-am povestit?…  🙂

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: