Doar ca inainte sa-l strang i-am facut niste poze, sa-l tin minte. La anul e alt brad, mereu altul, si asta a fost unul simpatic.

Va spun toate astea fiindca sigur va veti intreba de ce naibii pun poze cu bradul de craciun la mijloc de ianuarie? Ei uite de-aia, fiindca am strans bradul si nu puteam sa-l strang fara sa-l trec in eternitate (si in galeria fostilor brazi de craciun) prin cateva poze.

Ah, si sania asteapta ninsoarea. Sta, la casa, sprijinita de-un gard, si rugineste incet, nostalgica. Eh… timpurile de-alta data, cand ningea… – Cu ea n-am poze. Doar cu bradul.

Dar in fine, o revelatie e o revelatie, mica sau mare, tot aia e. Asta e una personala. E la fel ca atunci cand mi-a povestit mama cum, dupa ce si-au luat ai mei prima masina, undeva prin anii 80, i s-a luminat deodata, intr-un moment oarecare cand mintea ei n-avea altceva de facut, iar ea se plimba cu masina, ce e cu “marșalierul” ala pe care-l foloseau toti soferii ca termen tehnic si cum deodata a lovit-o in moalele capului realizarea ca “are” si francezii o vorba pentru mersul inapoi si a naibii seamana tare cu marche arriere. Din fericire a lovit-o foarte usor si a trait sa povesteasca.

Mai stiti voi in clasa a 7-a sau a 8-a, cand invatam de mezi si perși? Sunau perșii ca preșul, de-aia i-am reținut. Dar azi m-am intalnit intamplator cu ei intr-un articol pe net, si s-a aprins lumina in mintea mea. Informatia s-a aratat sub forma de gand sugubatz si realizarea a sarit brusc de dupa colt. M-a luat prin surprindere: baaaa! sa vezi ca perșii ăștia sunt din persia! ai naibii! adica-s persani!!!! hihihi, perși. persani. tot una!

Nu ma intrebati de ce le zice perși, iar nu persani, ca-c0voarele, sau de ce nu le zice covoarelor perșe… Si iar nu ma intrebati de ce realizarea vorbeste cu “ba” cu mine. E nepoliticoasa, sau neprotocolara, sau ne cunoastem de mult si are familiarisme de-astea cu mine, n-as sti sa zic, si nici n-am intrebat, ca eram prea uimita si amuzata de revelatia avuta.

Nu va mai zic ca apoi, incantata de sine, mintea mea s-a cinstit probabil cu un pahar de ceva, a inceput sa umble brambura, si din cand in cand se tot auzea intre circumvolutiuni o voce care striga ca in targ “chiloti! chiloti!” si nu stiam ce are cu mine si cu perșii mei. Era un scurt circuit pe care l-am descoperit la un moment dat, dupa ce am luat axonii la rand la verificat. Era din aceeasi perioada a memoriei mele, din scoala generala, la ora de istorie, unde candva, dintr-un motiv sau altul, invatasem despre “iloti”, un fel de sclavi ai spartanilor, sau ceva pe aproape (ceva peste sclavi, dar sub statutul de cetatean, am aflat apoi cand m-am prins de ce striga nebunul “chiloti” la mine-n cap si am dat sa caut pe gugl). Apoi, doar cum era sa retin ilotii (sau hilotii, in unele transcrieri), decat transformandu-i in ceva mult mai cunoscut?

Sa va mai spun ca apoi, fiindca se simtea rusinata de faza cu ilotii, mintea mea a uitat cuvantul “maur” si ca se scoata mi-a explicat pe indelete ce e cu harap alb si de ce il cheama asa? Nu va mai spun, ca ziceti ca va aburesc si ca mintea mea nu e asa zapacita, dar zau ca e!

Mai bine va dau sfatul de care ziceam la inceput, ca cine stie unde imi mai zboara gandul si uit de el… Acusica vezi ca ajungem la sciti, ca de la ei a pornit povestea si cu persii, ca voiam eu sa stiu unde locuiau scitii cand erau ei flacai (a se citi in floarea varstei civilizatiei lor) si l-am intrebat pe Marin, si…

Hmm… Sa lasam scitii. Sfatul zic, deci. Foarte util si care explica logic de ce unii oameni joaca la loto aceleasi numere saptamana de saptamana vreme de 30 de ani sau mai mult.

Daca vreodata (da, asta-i sfatul!) – daca vreodata va intalniti cu duhul din lampa, sau pestisorul de aur, sau orice alt personaj indeplinitor de dorinte, si ii cereti sa va spuna numerele castigatoare la loto, aveti grija sa fiti specifici! Duhurile sunt perfide! “Numerele la loto” e prea generic, asa ca trebuie sa adaugati amanunte ca: numele jocului, locul, duminica viitoare, castigatoare, chestii din astea care sa-i limiteze posibilitatile, ca altfel de trezesti ca joci o viata intreaga aceleasi numere la 6 din 49 si ele erau castigatoare peste 6 ani in serbia, la 5 din 40. Noroc!

……………….

Adaugire tarzie:

La cererea unei treimi din cititorii blogului meu – adica a mamei – explic aici ca saritura de la sciti si locuinta lor la sfatul cu duhurile si numerele la loto este naturala pentru mintea mea, fiindca asa functioneaza ea, neingradita de treceri logice de la un subiect la altul. Treaba e ca asa mi-am explicat eu motivul pentru care unii oameni joaca aceleasi numere ani la rand, zeci de ani – stiu ca alea-s castigatoare, doar ca nu stiu cand!

Iar scitii locuiau mai  la vale un pic de daci, pe ulita in jos, la fantana. Cand persii au venit sa scoata apa pentru cai de la fantana scitilor si sa traga un pui de somn la umbra, s-au luat la tranta, numai ca persii mancasera bine in ziua aia. Scitii s-au ales cu ochii vineti si s-au suparat pe daci ca i-au lasat pe persi sa treaca pe ulita fara sa arunce cu rosii dupa ei si au ajuns la fantana, asa ca le-au dat foc la o capita de fan. Numa’ ca fanul nu era chiar al dacilor, era al unui negustor grec care-avea o casa mare chiar gard in gard cu dacii. Si pan’ la urma, cand persii s-au dus acasa, dacii si scitii s-au pupat pe obraji, s-au impacat si au cosit si niste fan sa-i faca grecului capita la loc. De fapt pan’ la urma unu’ dintre sciti a ajuns chiar sa se-nsoare cu fata grecului si sa se mute la el acasa, asa ca a fost totul numai o petrecere.

Zau, daca nu ma credeti va dau sa cititi chestii serioase, ca izvoare istorice, ptolemei si mai stiu eu ce, unde scrie asta negru pe alb. Sau bine, o interpretare a faptelor cu orase, razboaie, campanii si regi, ca sa para mai importanta treaba. Dar scitii chiar erau mai la vale un pic… cam prin zona ucrainei, pe-acolo…

E… un fel de var mai prostut si mai de la tara al minotaurului. Am putea, sa zicem, sa-l comparam cu un cal zburator, doar ca nu are aripi, coama, copite si nu seamana deloc cu un cal…

Stiti grifonul? Ei bine e total opusul grifonului. Sau, cum sa va spun mai bine… un fel de ceva la mijloc intre un hamster si o vaca, dar fara coarne si coada si nu e nici rozator.

cum arata un monor?

Ah, nu! Si mai bine, ganditi-va lo metamorfoza dintre un zimbru si un porcusor de guineea. Il vedeti? Ala e monorul! Tot fara coarne si fara coada, da.

Cu gura patrata si albastra. Asa o are el, mai albastra ca un chow-chow. Monorul are picioare scurte dar foarte rapide si are ochii maaaari, ca doua farfuriute de ceai, fiindca se spune ca el era “ochiul” lui Mocatzun (asta-i Mos Craciun cel adevarat, de la Arghezi citire). Si ca in vremurile cand nu existau sateliti si internet el statea ascuns in capitele de fan si de-acolo vedea toate prostiile copiilor, ca apoi sa i le spuna Mosului.

De altfel, gura aia mare si albastra a lui e asa patrata fiindca ii place sa manance baloti de paie intregi. Si daca il rogi frumos poate sa faca gauri patrate in pereti. Legenda spune ca asa s-au facut primele ferestre patrate, cu ajutorul monorilor, ca la inceput toate ferestrele ar fi fost rotunde, dar bine, asta e doar legenda…

Ei, acuma ca stiti cum arata un monor, o sa va spun ce voiam sa va spun de la inceput. Ca nu-s sigura ca monorul e asa mitologic cum cred unii. Undeva in Romania, mai la nord, prin munti, exista, se spune, o comunitate retrasa care ar fi imblanzit animalul, ba chiar au reusit sa creasca o cireada de monori domestici. Monorii sunt de fapt niste mamifere tare pasnice, putin nastrusnice, pufoase si imblanite, iar ochii care au dat nastere tuturor zvonurilor rautacioase sunt asa mari doar pentru ca monorii sunt animale nocturne.

Am aflat chiar ca, atunci cand le lipsesc balotii de paie, monorii ar manca si cutii de carton (mai ales tetrapack, pline cu plante aromate si iarba dulce, ca daca-s goale nu le plac).

Ei bine, cea mai tare veste abia acum vine. Ia uite ce am gasit eu in magazin….

Monorul, animal mitologic sau realitate?

Nu pot spune ca nu fusesem avertizata, fiindca pe la pranz m-a sunat mama, inca in stare de soc, sa-mi spuna ca l-a intalnit. In fata usii!

Cu o mare inspiratie de moment, mama a intrat la loc in casa, a incuiat usa si l-a lasat pe tata pe hol, sa se descurce cu animalul. Iar tata, in disperare de cauza si lipsa de alte posibilitati, l-a impins cu piciorul pe scari in jos. De unde am stat eu si-am cugetat ca sobolanul trebuie ca era batran, bolnav si tare trist, de a stat el sa il impinga tata… In plus, poate s-a si lovit, sarmanul.

Dar povestea asta imi era relatata prin telefon pe la ora pranzului, asa ca pe la 8 seara, cand am ajuns eu acasa, uitasem de sobolan. Asta pana sa ies din lift si sa-l vad.

Si daca credeti ca am tipat sau am intrat la loc in lift si am sunat dupa ajutor, nu imi vine sa cred ca ma gasiti asa slaba de inger. Asta mi se intampla doar daca-s fluturi de noapte, sau… sau… lacuste gigantice sau… alte insecte zburatoare si baraitoare. La sobolani… ei bine la sobolani nu!

I-am spus ‘salut’, foarte calma si politicoasa, si l-am privit cum urca treptele, spre etajul tehnic. Mi s-a parut cam abatut, sau oricum mai greoi decat ar trebui sa fie un sobolan, in opinia mea, desi nu-s prea experimentata-n sobolani. Mi-am amintit ca poate s-a lovit cand cu scarile, dar totusi se descurca destul de bine si am intrat in casa cu ideea de a gasi un mod de a-l prinde si a-l da afara din bloc. Sigur nu vrea nici el sa fie aici, la fel cum nu vrea nici populatia umana de pe scara.

N-am prea gasit nimic potrivit pentru o cutie-capcana in care sa capturez dihania si s-o eliberez in mediul ei mai mult sau mai putin natural, asa ca am abandonat ideea si am uitat din nou de sobolan, pana acum, la 1 noaptea, cand sa ma culc.

Am fost sa verific daca-i usa incuiata si mi-am amintit ca s-ar putea sa fie sobolanul pe hol. Si, ca o individa ciudata ce sunt, ideea nu ma speria, ci ma gandeam: ‘Oare… i-o fi foame micutului? Sa-i dau ceva de mancare…?’

Nu, nu i-am dat. Dar cum ziceam, mi-a trecut prin minte… Pana la urma, ce-i asa de ingrozitor la un sobolan? De ce e asa de hulit sarmanul animal? E si el un fel de suflet…

Da, eu sunt nebuna careia i-e mila de sobolani. Recunosc.

zic – un covricheese
zice – 3 lei. [si-ntinde mana, continuand natural:] dar nu mai avem.
dupa care, fara pauza insira: - covridog, covridog picant, covrig cu …
zic: – doar covricheese, multumesc. nimic altceva. si plec

. imi amintesc de farmacia in care am intrat sa ii iau lui taica-meu “olynth fara acid hyaluronic”
. e de-ala de nas, care face puf si iti desfunda nasul
. farmacista s-a dus sa-mi faca bonul si m-a intrebat de departe  - servetele de nas?
. m-am uitat la ea stramb intrebandu-ma daca am zis ceva fara sa vreau.. - nu!
. a mai batut doua cifre pe casa de marcat: - vitamina C?
. i-am aruncat o privire in care statea intrebarea – ce-ai cu mine cucoana? imbinata cu – acuma imi prezinti tot ce ai in farmacie?
. cred ca a inteles ceva, ca a raspuns la intrebarea nerostita: - m-am gandit ca sunteti racita…
- nu-s!

parca era la fel cu covricheese-ul
- vreau covridog picant?
- nu!

. apoi am venit mancand (pateu cu branza sarata) si cronometrandu-mi timpul de masa. fac fix 30 de minute cat ma duc sa-mi iau un covrig, stau la coada, n-au, ma mut la alt covrig 5 metri mai departe, stau iar la coada, imi iau ceva si ma intorc la work.

. asta daca nu cumva ajungeam cu 5 secunde mai devreme, ca atunci cre’ca ma calca unul cu masina, care s-a enervat ca sta la semafor si a trecut pe rosu, cand eu aveam verde la pietoni
. si s-a oprit fix in traficul perpendicular care se desfasura dupa regulile de circulatie rutiera
. nu s-au busit
. ca s-au oprit aia. a trecut nebunul  printre masini si s-a oprit… la urmatorul semafor, 50 de metri mai incolo.
. am trecut si eu si ma gandeam ca-n basme, sa scuip in san ca era cat pe ce sa auzi de alta calcata pe trecerea de pietoni, pe verde. (ei, nu chiar, ca eram inca pe trotuar, dar mai stii?)

. am scris toate astea pe messengerul Simonei. am inceput acolo sa povestesc si nu ma puteam opri ca stricam chi-ul si nu mai ajungeam sa scriu pe blog ever.

Se simte un pic singura ce-i drept, fiind ca noi stam acolo mai rar, asa ca ne-am gandit sa-i trimitem oaspeti mai des, sa nu se plictiseasca. O inchiriem, cu totul, pentru weekenduri cu prietenii. E ca la munte, doar ca-i ceva mai aproape.

Sa v-o arat. E frumoasa foc si nu-i scumpa deloc, asa ca sigur are sa va placa.

Casuta din padure

Ca sa vedeti mai multe poze, camere si informatii, intrati pe site-ul Casuta din padure.

http://casutadinpadure.wordpress.com

PS: Designul camei verzi imi apartine in intregime. Sa nu aud ca va place mai mult camera rosie! Nu e voie!

In orele dedicate ingrijirii personale, care fac parte din programul ei zilnic, nu intra si acea parte a corpului. Iar daca ea nu ii da nici o atentie, n-am ce face si devine treaba mea… Asa ca astazi am spalat (din nou) pixica la fund. Impreuna cu mama, fiindca-i treaba complicata si n-o pot face singura.

Deja experienta in acest domeniu isi spune cuvantul si de la spalat la fund in cada, cu apa si sapun, care se termina de obicei cu miaunaturi stil ‘ridicat din morti un cartier intreg’, zgarieturi si stersul darei de apa prin casa, am trecut la padele cu crema demachianta. Acum se aud doar maraituri infundate, iar incercarile de evadare sunt mai mult de forma.

Si locul l-am schimbat, din pricina amintirilor traumatice pe care le aduce cada din baie. Asta la recomandarea mamei, care prefera sa mai poata da ochii cu vecinii de pe scara. Noul loc e cat se poate de departe de baie, iar asta pare sa functioneze. Nici macar tata nu si-a dat seama ca pixica era la lectia de igiena.

Acum, 10 minute mai tarziu, cat stau pe fotoliu si scriu povestea, Pixica toarce langa mine, deci operatiune a fost o reusita. Mitzosfericus e curata si n-a suferit nici traume cauzate de apa uda si ingrozitoare. Succes!